PE-ACEI CE M-AU UCIS

PE-ACEI CE M-AU UCIS

Mai ard din când în când... o flacără absentă

ce și-a pierdut prin veac lumina și tăria,

mi-e focul îngropat în glii la Tărtăria,

dar se va stinge-ncet curmat de-o moarte lentă.

Va bate-un vânt străin și-atunci o să mă stingă

cum moare-o lumânare purtată de mireni,

o să-mi găsesc mormântul în deal la Cucuteni,

iar cu istorii negre din nou or să mă ningă.

Eram Lumina lumii...nu știu ce s-a-ntâmplat,

ce forțe nemiloase m-au prins, m-au osândit

și de pe hărți astrale aproape c-am pierit,

unde-am greșit eu, Doamne sau cine m-a trădat?

Cei din icoane... sfinții...m-or fi trădat chiar ei

când s-au retras în umbră și-au desenat cărări

ce se înfundă-n vidul din cele patru zări,

lăsându-mă-ncolțită de guri de zei mișei?!

Sau poate-a fost Zamolxe prea tare mâniat

când cei străini de locuri, urcând pe Kogaion,

au profanat un templu cu falsul axion

cântat de guri murdare cu glasul viciat.

Să fi fost eu de vină, chiar eu să fi greșit,

mi-am împărțit copiii-n  trădați și trădători,

sunt unii zei malefici iar alții muritori?

La toți le-am dat lumină, la fel eu i-am iubit.

De stins, am să mă sting... mi-or îngropa lumina,

copiii mei, râzând, mă poartă la pieire,

voi fi pe hărți mai vechi o vagă amintire,

pe-acei ce m-au ucis, îi va ucide vina!

                                 Allermöhe, 26.06.18