O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

FEMEIA, ULTIMA PORUNCĂ De-ai ști...dar nu știi, Doamne, cât aș fi vrut de mult să-i potolești privirea și-al vorbelor tumult, să-ncetinești căderea spre raiul nimănui și fulgerând tăcerea, să-i strigi în suflet lui: ”Elibereaz-o, las-o, i-a fost de-ajuns amar! De ce-i mai seceri vise? N-o mai lovi-n zadar! Ți-am dat-o ca poruncă, iar în porunca mea cu pietre nu se-aruncă! Știi tu cine e ea? E răsuflarea vie a pruncului născut, e viața care-n tine a curs de la-nceput, e dorul de acasă și liniștea din prag, e ochiul meu din ceruri, privindu-te cu drag. Ți-am dat-o ca poruncă, s-o aperi, s-o iubești, nu să-i înnouri cerul, din rai s-o izgonești, nici să-i acoperi ochii cu vălul cenușiu al clipelor ucise de tine-n vis pustiu”. Dar Tu nu i-ai zis, Doamne! De ce n-ai spus nimic? Eram eu prea departe în raiul meu prea mic?... Și m-am trezit deodată că mi-e de mine dor, când revărsam lumină în ochi...