ALBASTRU
ALBASTRU Când îmi lipsești, iubite, cuminte mă așez pe maluri de tăcere, să te reinventez din visele ce-odată ne-aveau ca prizonieri, încătușați în miezuri de-albastre primăveri., sau din vâltoarea albă a florilor de nea ce-ți desenează chipul așa cum îl știa retina-ndrăgostită de iriși albăstrui împrăștiați pe câmpul privirilor căprui, din cerul plin de stele de care nici nu știi că stau la mine-n palme cu zecile de mii și le-aranjez pe toate, le modelez așa, să-ți fie strălucirea albastrului de stea. Apoi le-așez pe toate din nou la locul lor, să nu se simtă-albastrul prea vitreg de decor și mi te-aduc în minte ca pe un univers reinventat să fie, iubite, de neșters, iar de-ai să simți vreodată că ceru-ți este gol, pot să-ți zidesc din stele un azuriu atol, la care-atunci când cugeți, să poți mai des privi și să mă vezi acolo, dar spune-mi... l-ai primi? ...