O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

ONIRIC Fug de mine-n abis... Ce pustiu! Dar eu fug, Depărtările-mi ard sub călcâi ca un rug, Nu mai vreau să m-aud nici când tac, nici când plâng, Nici să-mi apăr dureri, îndoind brațul stâng, Nu mai văd pe ce calc și mi-e sufletul orb, Fluvii reci de neant se-mpletesc, mă absorb, Chiar și-n ochiul lui Horus lumina s-a stins, Poate-o stea... (nu a mea)... undeva s-a aprins. Merg pe șerpi și-mi aștept doza mea de venin, Ca un dulce-antidot meritat pe deplin De un om aruncat în deșertul arid, Ca un zeu ce nu-i zeu. Ce spectacol perfid! Mă opresc, nu mai fug și încerc să-nțeleg Ce se-ntâmplă în jur, ce să vreau, ce s-aleg: Să mă-ntorc înapoi către tot ce sunt eu Și să cânt și să lupt cu pumnal de Orfeu Sau să fiu idealul ce-a prins rădăcini Și-a crescut ca un vis în   astrale grădini. Mă trezesc, merg la geam și în ochi mă privesc, Licăriri arămii vin, se duc, se rotesc Pe obraz lunecând. De pe cer s-a desprins Doar o stea.... poat...