RUGĂ DIN VÂRF DE MUNTE Nu mai șoptesc nici brazii, nici pădurea Înveșmântată-n albul de zăpadă, Doar gândurile-mi hoinăresc aiurea Și se-mbulzesc la porți de timp, grămadă. Nesocotesc un șir de santinele Ce străjuiesc ninsorile cărunte Și se strecoară dincolo de ele, Spre ochiul trist al unui vârf de munte, Ce-așteaptă-n van o stea ce nu se-aprinde Și-un prunc ce-mbobocea în iarnă merii, Cu lerul ce-nflorea în vechi colinde, Când lângă iesle colindau oierii. Nici magi nu sunt, nici îngeri nu coboară Din, altădată, nesfârșite raiuri, Să-ncânte cum făceau odinioară, Când ode răsunau în sfinte graiuri. Din ochiul trist al unui vârf de munte O lacrimă-a rostit o rugăciune Întinsă-n veșnicie ca o punte De la pământ spre cer închinăciune. Păduri și brazi nu mai șoptesc. Crăciunul S-a-ndepărtat demult de cele sfinte, Un prunc, plângând, îl roagă pe Preabunul: ”Mai naște-mă de dragul lor, Părinte”! ...