RUGĂ DIN VÂRF DE MUNTE

Nu mai șoptesc nici brazii, nici pădurea

Înveșmântată-n albul de zăpadă,

Doar gândurile-mi hoinăresc aiurea

Și se-mbulzesc la porți de timp, grămadă.

Nesocotesc un șir de santinele

Ce străjuiesc ninsorile cărunte

Și se strecoară dincolo de ele,

Spre ochiul trist al unui vârf de munte,

Ce-așteaptă-n van o stea ce nu se-aprinde

Și-un prunc ce-mbobocea în iarnă merii,

Cu lerul ce-nflorea în vechi colinde,

Când lângă iesle colindau oierii.

Nici magi nu sunt, nici îngeri nu coboară

Din, altădată, nesfârșite raiuri,

Să-ncânte cum făceau odinioară,

Când ode răsunau în sfinte graiuri.

Din ochiul trist al unui vârf de munte

O lacrimă-a rostit o rugăciune

Întinsă-n veșnicie ca o punte

De la pământ spre cer închinăciune.

Păduri și brazi nu mai șoptesc. Crăciunul

S-a-ndepărtat demult de cele sfinte,

Un prunc, plângând, îl roagă pe Preabunul:

”Mai naște-mă de dragul lor, Părinte”!

                                                      Hamburg, 22.11.18