STĂPÂN NU NE E TIMPUL

Sunt prinsă, sunt captivă de mii de ani la rând

sub roțile dințate ce-n chinuri mă supun,

cuprinsă de-angrenajul lui Cronos cel nebun,

dar mor întotdeauna cu sufletul arzând

în scânteieri din focul furat de Prometeu.

Cu flacăra-mi crescândă pe Cronos vreau să-nfrunt

și-n luptele purtate, chiar de-or să doară crunt,

s-or sfărâma clepsidre, dar niciodată eu.

Mai știu că gloriosul și-amarnicul titan

va încerca să-mi țină făptura în genunchi,

dar m-a zidit el, Zeus, mai tare ca un trunchi

ce s-o-nălța spre-altarul din ceruri an de an.

Când voi simți că flama de boltă s-a atins

și-mi voi primi răsplata de foc nemuritor,

îl voi chema pe Cronos, puterea să-mi măsor

dar ca și Zeus-tatăl, voi fi de neînvins.

Îmi voi preface ochii și inima-n țărână,

iar brațele-amândouă, izvoare noi de timp,

să curgă prin clepsidre în templul din Olimp,

în semn că l-am învins, că îi voi fi stăpână.

Iar clocotul de viață ce l-am primit în dar

când fost-am zămislită din humă și cuvânt,

își va rosti cerescul: ”Eu sunt acel ce sunt”,

reîntregind sorgintea oceanului de har.

Doar când voi trece pragu-n tărâmul de Opal.

cuprinsă-n veșnicie am să-l declar înfrânt.

Titanul e-o putere doar cât e pe pământ,

curgând, prin legi nescrise, fluid sau inegal.

Stăpân nu ne e Timpul! La marele final,

descătușați de toate, ne-ntoarcem în astral.