O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

IL TAXI CHE ANDAVA VERSO L’INFINITO Silvia Rîşnoveanu Adela si svegliò con mille pensieri. Non sapeva nemmeno a quale fermarsi prima. Stavano strascicando, rotolando, mescolando in un caos indescrivibile. Doveva calmarsi e provare a prenderli uno ad uno. Ma come? Sentì una pressione sul suo cervello, sul suo petto ... in realtà su tutto il suo essere debole. Anche la sua stanza ben arredata e decorata le creava lo stesso stato. La sua stanza, che le dava sempre pace e conforto, non sembrava più   cosi accogliente. Sentì il bisogno di uscire, di evadere. Era raggomitolata dall'ambiente, dai propri pensieri, era come se nemmeno l'aria che respirava le arrivasse piu ai polmoni. Si sentiva soffocare. Usci in fretta fuori di casa ... L'aria fresca sembrava le facesse bene. Almeno, poteva respirare. Stava sul marciapiede, guardando a sinistra, a destra, dritto ... Dove andare? Di fronte a lei si stendeva il parco. Il parco della sua infanzia! Di solito andava lì qua...

TAXIUL CE MERGEA SPRE INFINIT Adela se trezise cu o mie de gânduri. Nici măcar nu știa asupra căruia să se oprească mai întâi. Se învălmășeau, se rostogoleau, se amestecau într-un haos de nedescris. Trebuia să se liniștească și să încerce să le ia pe rând. Dar cum? Simțea o apăsare pe creier, în piept....de fapt peste toată ființa ei plăpândă. Până și camera ei atât de frumos mobilată și decorată îi crea aceeași stare. Camera ei, care mereu îi aducea liniștea și confortul, nu mai părea la fel de primitoare. Simțea nevoia să iasă, să evadeze. Era încorsetată de ambient, de propriile gânduri și parcă nici aerul pe care îl respira nu îi ajungea în plămâni. Se sufoca. Ieși în grabă din casă... Aerul răcoros părea să-i facă bine. Cel puțin, putea să respire. Rămăsese pe trotuar, privind în stânga, în dreapta, în față...Unde să meargă? În fața ei se întindea parcul. Parcul copilăriei ei! De obicei acolo mergea când simțea nevoia de liniște interioară. Privea cu nesaț pomii, flori...

EPILOG Au trâmbițat cocoșii de trei ori, Tu m-ai privit cu ochiul tău de iudă Și-n locul meu te-ai hotărât să mori, Că moartea mea ți-ar fi părut prea crudă. Te-ai răstignit crezând că m-ai salvat De chinul unor cuie ruginite Dar ți-ai ascuns doar ochiul vinovat Sub pleoapa unei cruci prea folosite. N-ai să-ți primești coroana de martir, Că spinii au rămas înfipți în mine, Iar sângele ce-a curs, acum e mir Ce mă sfințește-n iadul din ruine. Te-ai răstignit dar astfel m-ai trădat, M-ai obligat să îți accept jertfirea, În ochiul tău de iudă vinovat Mă văd trăind, dar mi-ai ucis iubirea.                                        Allerm ö he, 20.08.18

CANICULARĂ S-au dezbrăcat de rochii fine macii Și din cicori mai picură sineală, Iar fluturii își tremură, săracii, Podoabele pe-o urmă de petală. În clocotul de lavă aurie Doar boabele de grâu frământă pâine Cu sevele ce mai răsuflă-n glie, Plămada vie-a zilelor de mâine. Se-avântă-n cer, în zbor, o ciocârlie Rememorând un imn de libertate, Sub razele de soare ce sfâșie Veșmintele de mări catifelate. Fiori de timp s-au rupt din calendare Curgându-și trecerea pe-ntinse lacuri, Nu mai adie-n sălcii nicio boare, Iar ploile s-au prăpădit de veacuri. Doi prunci desculți de griji dogoritoare, În colb își desenează viitorul Și prin castele roz, imaginare, Amprentele își lasă-acum piciorul. Pământu-și țipă chinul prin crevase, De parc-ar fi fărâmițat de-o fiară. În liniștea de foc, caniculară, Miroase-a vară și-a câmpii miroase.                          Allermöhe, 10.08.18

CÂNTECE LA PORȚI DE CER Lung privesc înspre apus, unde sufletul s-a dus, către zările de sus, de-ntrebări și dor răpus, căutând la porți de cer străjuite de mister, leagănul neefemer ale celor ce nu pier, să-ntrebe pe cei ce știu dacă-mi este prea târziu fir de iarbă să mai fiu, să-ncolțesc în loc pustiu, în deșert să fiu izvor nesecat , răcoritor, să-mi curg susurul de dor, niciodată să mai mor. Iar de s-ar putea-ntâmpla să-i răspundă cineva, câte secole voi sta prizonieră-n mintea mea, câți eoni sau câte vieți oglindite pe pereți de albastre dimineți, scrise-n taină de profeți, se vor viețui pe rând, pân’ ce m-oi vedea trecând barierele de gând, flacără străfulgerând, să mă-ntorc în eul meu și prin infinit mereu, stea prin stele să fiu eu, tăinuind pe Dumnezeu.                             ...

SONET PENTRU O CLIPĂ Nu-nchide pleoapele a somn când eu În cristalin îți dăltuiesc altare, Cu transparențe și luciri bizare Ce-mi amintesc, cumva, de Dumnezeu. Și El avea priviri întrebătoare Când L-am trimis din amfiteatrul meu, Că sufletul îmi atârna prea greu De-atâta toleranță și iertare. Nu-nchide ochii, să n-adormi în pripă Și să-mi reverși ofranda din potir, În loc de jertfă să-nțelegi risipă, Cu lacrimi să te ungi în loc de mir... Și câte-ar fi pe-altar să îți înșir, De-ai mai sta treaz o clipă, doar o clipă.                             Allerm ö he, 11.07.18

ULTIMUL SEMN Nu pot să-mi scriu plecarea în niciun manuscris, N-a mai rămas nici strop de sânge-n călimară, Penițe scrjelesc pe lumânări de ceară Cărări deschise, parcă, pe drumul interzis. Îmi face-un semn din umbră un scrib omniprezent Ce îmi aruncă-n grabă cordonul de argint, M-agăț de universul poveștilor ce mint Că moartea-i o părere pe-al vieții pergament. Cordonul mă susține, îl simt ca pe-un îndemn, Iar conștiința-mi spune că pot să calc precis Pe moartea mea, căci viață nu moarte am decis. Din cer, pe frunte-mi cade lumina, ultim semn.                                              Allermöhe , 05.07.18

PE-ACEI CE M-AU UCIS Mai ard din când în când... o flacără absentă ce și-a pierdut prin veac lumina și tăria, mi-e focul îngropat în glii la Tărtăria, dar se va stinge-ncet curmat de-o moarte lentă. Va bate-un vânt străin și-atunci o să mă stingă cum moare-o lumânare purtată de mireni, o să-mi găsesc mormântul în deal la Cucuteni, iar cu istorii negre din nou or să mă ningă. Eram Lumina lumii...nu știu ce s-a-ntâmplat, ce forțe nemiloase m-au prins, m-au osândit și de pe hărți astrale aproape c-am pierit, unde-am greșit eu, Doamne sau cine m-a trădat? Cei din icoane... sfinții...m-or fi trădat chiar ei când s-au retras în umbră și-au desenat cărări ce se înfundă-n vidul din cele patru zări, lăsându-mă-ncolțită de guri de zei mișei?! Sau poate-a fost Zamolxe prea tare mâniat când cei străini de locuri, urcând pe Kogaion, au profanat un templu cu falsul axion cântat de guri murdare cu glasul viciat. Să fi fost eu de vină, chiar e...

MAMEI Ochii tăi ne mai veghează și ne-nvăluie ușor, Nu ți-a ostenit privirea, căutându-ne în zare, Să ne-ntâmpini cu un zâmbet luminos pe fiecare, Când sclipirile-argintate ne-arătau că ți-a fost dor. Ce mai faci, măicuță dragă, tot frumoasă-n rai de flori, Tot cu zâmbetul cuminte pe-al tău chip plin de blândețe Și în ochi c-o strălucire de senin și tinerețe? Eu te văd, să știi, măicuță, în icoană deseori. Dar aș vrea, o clipă-n care... doamne cât mi-ar fi de drag, Să te-aud vorbindu-mi molcom, cum știu eu că-ți era glasul Și când merg, să mi te-alături, să-ți adie-n taină pasul Sau să vii, ca prin minune, să te am la mine-n prag. Când te-mbrățișez, să-ți dau doar o zi de primăvară, Florile înmiresmate, ramurile înverzite Și privirile-mi duioase, lăcrimând și fericite Că mi-ai murmurat și azi de prin cer, măicuță, iară. Allermö he, 08.03.2017

CÂMP DE MACI Desculță-te când intri , pășește-ncet și taci, E liniște-n odaie, doar ceasul bate-arar Minutele-agățate în vârf de minutar... Întreabă-mă-n tăcere: ”Iubito, ce mai faci? De ce m-aud, în suflet, căzându-ți ca în gol Și-n vene nu-ți mai simt fluidele săruturi, S-au transformat, mai nou, în colivii de fluturi Prin care, câteodată, doar eu mai dau ocol. Sau deseori îmi pare că stau în câmp de maci Prin inima-ți deschisă, câmpie-n fața mea, Petalele prea roșii încep a mă durea Și-aleg să plâng cu rouă....Iubito, de ce taci? Vorbește-mă în șoapte, sărută-mă în gând, Primește-mă să-ți fiu, să-ți curg din nou în sânge, Să-ți simt privirea iar cum arde și mă strânge Și-n brațe infinite mă-nvăluiește blând.” Prin inima-mi deschisă pășește-ncet și taci, E liniște-n adânc și-a contenit să plouă, Iubite, să te plimbi, despovărat de rouă, Ca o iubire veche prin câmpul meu de maci.         ...

MOLII În câmpuri de lavandă e musai să-nfloresc, Să-mi răspândesc parfumul și floarea pe fotolii Pe unde, cuibărite, s-au strâns mărunte molii Ce rod la întâmplare, când rele nu-mi găsesc. Mărunte...se cred fluturi....chiar fluturi dumnezei Ce-au pus cozi la cireșe sau sâmburi poeziei, Pe căpățâni semețe, coroan-au pus prostiei, Se adulează singuri și se slăvesc tot ei. Pierduți în lumi deșarte, căzuți în narcisism, Se-ntrec în mușchi și-n vorbe doar cum le este voia Și râd de tot și toate, la braț cu paranoia, Prin vene-acum umflate le curge nihilism. În câmpuri de lavandă e musai să-nfloresc, Să-mi răspândesc parfumul prin minți întunecoase, Pe unde-a larve moarte și-a mâl și-a rău miroase. Cu flori de levănțică, sper eu să reușesc Să-ndepărtez degrabă trufie și orgolii Ce nu vin de la fluturi, ci s-au născut din ...molii.                   ...

NEHOTĂRÂRE Azi mi-a venit în gând să plec la gară, să-mi iau bilet de tren spre undeva, la capătul de linii dintr-o vară, unde-am s-ajung probabil într-o seară, neașteptată fiind de cineva sau poate-o să m-aștepte trenul, iară, c-un alt vagon ce merge-n veșnicie, de-o să se schimbe-n grabă vreun macaz, planificat de soartă... -cine știe- sau de-un acar cu barbă colilie, cu-adâncituri de șine pe obraz și c-o privire neagră și pustie. Nu toți vor crede că mi-am luat vacanță, nu toți vor ști de-am fost, de sunt sau nu-s, vor fi și-acei ce tot mai trag speranță că îmi voi achita orice creanță la vămile   ce-s pe traseu în sus, să nu mă cheme cerul în instanță. Nehotărâtă sunt! Să merg la gară? Și ieri am vrut, dar ieri m-am răzgândit. M-o apuca și mâine să plec iară spre cer, spre zori, spre noapte bunăoară sau către-un anotimp nedefinit? Să plec aș vrea, dar nu vreau să te doară!       ...