ONIRIC

ONIRIC

Fug de mine-n abis... Ce pustiu! Dar eu fug,

Depărtările-mi ard sub călcâi ca un rug,

Nu mai vreau să m-aud nici când tac, nici când plâng,

Nici să-mi apăr dureri, îndoind brațul stâng,

Nu mai văd pe ce calc și mi-e sufletul orb,

Fluvii reci de neant se-mpletesc, mă absorb,

Chiar și-n ochiul lui Horus lumina s-a stins,

Poate-o stea... (nu a mea)... undeva s-a aprins.

Merg pe șerpi și-mi aștept doza mea de venin,

Ca un dulce-antidot meritat pe deplin

De un om aruncat în deșertul arid,

Ca un zeu ce nu-i zeu. Ce spectacol perfid!

Mă opresc, nu mai fug și încerc să-nțeleg

Ce se-ntâmplă în jur, ce să vreau, ce s-aleg:

Să mă-ntorc înapoi către tot ce sunt eu

Și să cânt și să lupt cu pumnal de Orfeu

Sau să fiu idealul ce-a prins rădăcini

Și-a crescut ca un vis în  astrale grădini.

Mă trezesc, merg la geam și în ochi mă privesc,

Licăriri arămii vin, se duc, se rotesc

Pe obraz lunecând. De pe cer s-a desprins

Doar o stea.... poate-a mea... m-a privit și s-a stins.

                                           Geestacht, 01.11. 19

Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu