ALBASTRU
Când îmi lipsești, iubite,
cuminte mă așez
pe maluri de tăcere,
să te reinventez
din visele ce-odată
ne-aveau ca prizonieri,
încătușați în miezuri
de-albastre primăveri.,
sau din vâltoarea albă
a florilor de nea
ce-ți desenează chipul
așa cum îl știa
retina-ndrăgostită
de iriși albăstrui
împrăștiați pe câmpul
privirilor căprui,
din cerul plin de stele
de care nici nu știi
că stau la mine-n palme
cu zecile de mii
și le-aranjez pe toate,
le modelez așa,
să-ți fie strălucirea
albastrului de stea.
Apoi le-așez pe toate
din nou la locul lor,
să nu se simtă-albastrul
prea vitreg de decor
și mi te-aduc în minte
ca pe un univers
reinventat să fie, iubite,
de neșters,
iar de-ai să simți vreodată
că ceru-ți este gol,
pot să-ți zidesc din stele
un azuriu atol,
la care-atunci când cugeți,
să poți mai des privi
și să mă vezi acolo, dar spune-mi...
l-ai primi?
Hamburg, 11.04.19
Copyright © 2019
Silvia Rîșnoveanu
Comentarii
Trimiteți un comentariu