O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

 

SENTINȚĂ-N AȘTEPTARE   M-apasă-n stern un bloc de piramidă, Înfipt în miezul plexului solar Și-adânc, în cord, un ceas de buzunar Își răspândește-n liniștea fluidă Ecoul lui cu zimți de timp fugar.   Un ochi îmi răscolește prin caverne, El, vânător - eu, ultimul vânat, În stânga mi-e sentința de damnat, În dreapta-mi sunt câmpiile eterne, Iar ochiul pendulează sacadat.   Se-aud cântând viori ventriculare, Pe crengi le mai îngână câte-un corb, Secunde repezi cu nesaț mă sorb, Eu mă agăț de-un gând cu-nfrigurare: Și dacă totuși ochiul este orb?   E orb sau nu, sentință-n așteptare!                                      Geestacht, 08.11.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu      

  DESPRE PIETRE   Pietrele crăpau de rușine în ziua judecății de apoi. Ce răspunsuri să dea nemărginirii când ele fugiseră de pe altarul arderii de tot, prostite de mirajul templelor strălucitoare, pline de promisiuni deșarte. Unele s-au lăsat ademenite pe o stradă îngustă și întunecată, dar au sfârșit sub tocurile cui pătrunse până în adâncul inimii lor, sfâșiind toți psalmii ce se cântau după căderea Gomorei. Altele s-au cuibărit în zidurile reci ale unor biserici lipsite de suflet și viață... Măcar pe acolo mai zăbovea câte un sfânt să vadă dacă s-a mai schimbat ceva în predica de duminică sau le mai atingea cu aripa câte un înger, făcându-le să tresară la amintirea celor zece porunci. Cele mai norocoase și-au trăit traiul pe la porțile unor bătrâni uitați de timp, în ochii cărora se perindau istorii despre altare și arderi de tot. Acum stăteau toate cu sufletele înnămolite, care printre ruinele bisericilor, care pe dr...

SONET DE VERDE   Își plânge toamna-n sălcii iar, de milă, Că i-au plecat de sub condei cocorii, Eu tot mai pun capcane iluzorii, Să prind măcar un pumn de clorofilă,   Ce iată-acum s-a strecurat abilă În ochii tăi -săgeți aleatorii- Prea verzi amanți, amăgitori notorii, Un concentrat poem într-o pupilă.   Își plânge toamna-n sălcii desfrunzirea, Eu tot mai prind în ziduri câte-o nucă, Iar tu... iar tu nerăbdător de ducă În verdele ce-și vrea îngălbenirea.   În pumnul meu închis nu mai apucă Să-ți intre verde, pe furiș, privirea.                                                 Geestacht, 24.10.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu  

BĂTRÂNUL   Stătea, căzut adânc în mintea lui, Cu trupul strâns la rădăcini de zid, Doar mâinile tot conturau în vid, Povești pe înțelesul nimănui.   Spunea cuvinte greu de descifrat Și se uita mirat spre trecători, Cu ochi senini și-atât de-ncăpători Ca un ocean, de zei netulburat.   ”Oprește-te, oprește-te om bun! (Părea să spună chipu-i liniștit), Cui te-ai vândut și cui te-ai osândit, De-alergi spre nicăieri ca un nebun?”   Dar nimeni să-l observe nu părea, Doar cerul i se închina, umil, Când îi zâmbea cu ochii vreun copil Și-atunci, bătrânu-n taină se ruga.   Își înălța privirile mereu Spre arbori și spre păsări. Le zâmbea. Părea că e nebun, dar nu era, Bătrânul doar vorbea cu Dumnezeu.                                    Geestacht, 17.10.20 Co...

NĂLUCA   Mi-e dor de tine astăzi? Cum mi-e de mine dor Care-am rămas un cântec, ofrandă anilor, Căci eu nu mai sunt eul călit în miez de foc, Pământ și cer și mare cuprinse la un loc.   Mai sunt doar o nălucă prin gândul nimănui Sau poate-n gând la tine o ea umblând haihui, Prin echinocții reci sau palide solstiții, După comete roz, motiv de superstiții.   Nu mai am glas puternic și nu mai am nici chip, Mai pot să las doar urme ușoare pe nisip Și poate răni bizare prin fiecare vis, Ce se strecoară noaptea prin ochiul tău închis.   În gândul tău, în vis îți sunt doar o nălucă, Iar tu  și de mă vrei, ce poate să-ți aducă O-nchipuire fadă pierdută-n univers? Himerele se-nalță, nu știu ce-nseamnă mers!                                              ...

MUNTELE (Sonet)   Mă strigă muntele! Eu tot mai sânger: M-am rupt din el cum i-aș fi smuls o coastă, Am renunțat la frumusețea-i castă, Când zdrențuit-am mantia-i de înger.   De-acum doar cu privirile-l mai spintec, Din brazii lui să-mi crească rădăcini, Să-mi curgă-n loc de lacrimă, rășini, Să-l mai respir un timp, ca să mă vindec.   Mă strigă muntele! Ce-i cântă glasul Și cum vibrează-n trupul meu granitul! Dar m-am închis în ani ca osânditul, Când lanțurile reci îi leagă pasul.   O toamn-acerbă-mi ferecă parnasul , Sărmanul munte-și cheamă răsăritul.   (Parnas = Locaș al poeziei; Munte în Grecia consacrat lui Apolo și muzelor)                                                  ...

  DEJA VU (Sonet englezesc)   Un solfegiu de toamnă prin vise-mi trecu, Îmi suna... cum să spun... ca un zbor, ca un vânt, Doar o clip-a rămas și apoi se pierdu Printre-atâtea refrene-ntre cer și pământ.   Dar atât cât a fost, am știut că ești tu: Călătorul etern prin al toamnei veșmânt, Căutându-mi privirea prin frunze ce nu S-au pierdut pe poteci printr-un fals legământ.   O secund-am avut -știi, acel deja vu- Cu noi doi așezați pe-o frântură de cânt, Dar tabloul, cândva pentru mine tabu, S-a desprins de pe cer, s-a-ntomnat   și s-a frânt.   Un solfegiu de toamnă prin vise-mi trecu Și cu el un crâmpei din trecut. Deja vu!     Geestacht, 15.09.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu    

RUGĂMINTE (Sonet englezesc)   Așterne-mi-te toamnă, în ochii și ia aminte La foșnetul iubirii, cu roșu-n calendar, Alint-o-n desfrunzirea frumoasele veșminte, Ca-ntr-o pictură sacră a vechiului Renoir.   Împrăștie-ți parfumul de salcie pletoasă, Îți lasă tot frunzișul pe-al sufletului mal, Să-i țes culcuș iubirii și dacă vrei mai lasă Câte-un apus feeric pe fluviu, în aval.   Mai stai cu mine, toamnă, nu fi de mine-avară, Nu m-arunca-n răceala tabloului vetust, Al unor anotimpuri ce trag de-acum să moară, Secătuite parcă de-al vieții dulce must.   Așterne-mi-te toamnă în ochi, iar de nu vrei, Poți să rămâi nescrisă în vârful de condei.                                                     Geestacht, 01.09.20     ...

MATEMATIC Sonet   Matematic, un cerc fără noi s-a închis, Câte-un arc mă aruncă-ntr-un unghi mai ciudat, Chiar în centru se-aude un sunet prea plat, Ca un clopot enorm pentru spațiul descris,   Unde tu nu mai ești, unde eu am rămas Ca să cad mai târziu printre falii cerești, Trup de aburi șoptind elegii nefirești, O frântură de timp pe cadranul de ceas.   Tu privești detașat, c-o elipsă mai sus, Câte-o rază de cerc lunecând spre apus, Eu împart din priviri diametrul la doi Ca și cum mai avem drept la viață în plus. Ne privim prin tangentă, prea triști amândoi, Matematic, s-a-nchis iar un cerc fără noi.                                              Geestacht, 24.08.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu    

  EVADARE   Azi nu mai am a-mi pune întrebări, Citesc demult răspunsurile-n semne, Sub pași e-un glas ce știe să mă-ndemne Și-atunci când gânduri se afundă-n mări.   Nu mai am timp! De-l am, nu-l risipesc Ca pe-un talant, plătind o lume moartă, Adâncul meu mi-a redeschis o poartă Și-un alt tărâm pe care să pășesc.   Pe-acest tărâm iubirile sunt verzi, Nemuritoare ape abisale, Reamintind iubiri primordiale, În care sufletul, voit, ți-l pierzi.   Azi nu mai am a-mi pune întrebări... Cămașa vieții mi-a rămas prea mică, Din ea un abur   veșnic se ridică Iar sub călcâi nu se întind cărări.   Și nu mai simt neliniște sau frică, Când știu motivul marii evadări.                                            ...

UN DOR IMENS   O văd pe mama deschizând o poartă- Închis-a stat eoni întregi de-a rândul- Iar tata...tata-mi deslușește gândul Înțepenit la margine de soartă.   M-apropii și mă sprijin de-o ulucă. Frumoasă-i mama! Azi nu mai suspină. Iar tata...tata flori în păr mi-anină, De parcă-n rai m-ar pregăti de ducă.   ”Ce faci aici”? Mă iscodește mama Și-i simt în glas cum i se zbate dorul, Iar tata...tata-mi povestește zborul Spre înălțimi, să nu m-apuce teama.   ”Îți place-aici la noi? Cum ți se pare”? Mă-ntreabă mama, lăcrimând o clipă, Iar tata...tata-mi dăruie-o aripă, Să mă-nsoțească-n marea încercare.   Un dor imens în mine se-nfiripă, Doar firul ierbii doarme-a nepăsare.                                           ...

ELIBERARE Un amalgam de stări tulburătoare Îmi traversează ființa translucidă, În mări s-au furișat iubiri bizare, Robite într-un colț de Atlantidă. Le simt ades cum se transformă-n valuri Și-atât mă dor când vor să evadeze, Dar le opresc să nu-și arate chipul Și, făr-a cugeta, să te trădeze. Iubirile scăpate din robie, Nu vor mai fi în stare să te-ascundă, Când mările vor năvăli albastre, Iar tu vei scânteia în orice undă. Căci toți vor ști să tălmăcească valuri Și toți vor crede-n zațurile sării, Ce-or desena pe coapse vinovate Tot ce-a ținut ascuns adâncul mării. Și-atunci... Și-atunci chiar tu te-ai recunoaște Și-ai resimți acea eliberare,  Că n-ai rămas robit, pe veșnicie, În Atlantida gustului de sare.                                          Castel Arquato, 02.08.2020

MELANCOLIE   M-ai părăsit... dar știi, melancolie, cumva, cumva aș mai fi vrut să stai cu mine-atunci când clipa ce-ntârzie, în ochii lui pe-un alt serafic plai, mi-e gol, mi-e crez atins de erezie. De mi-ai fi fost, în lumi de gând, complice, absența lui visare mi-ar fi fost și-aripi de vânt în stare să ridice cortinele-ndoielii. Dar ce rost să te mai chem acum! Ce ți-aș mai zice? Și-n ochii mei oricum nu ți-ar plăcea să poposești acum când numai el aprinde-n iriși licăriri de stea. În locul tău va străluci acel nepământean surâs... De te-aș mai vrea?... De ce te-aș vrea când aripile mele cu aripile lui se contopesc într-un miraj în nopțile acele când sufletele noastre se-ntâlnesc la răsărit sau la apus de stele? Ți-ar fi prea greu și greu mi-ar fi și mie Să te alung. N-aș vrea să te rănesc! Mi-ai fost frumoasa mea melancolie, dar uneori firescu-i nefiresc și nu te vreau în dulcea-mi poezie.          ...