DESPRE PIETRE

 

DESPRE PIETRE

 

Pietrele crăpau de rușine

în ziua judecății de apoi.

Ce răspunsuri să dea nemărginirii

când ele fugiseră de pe altarul arderii de tot,

prostite de mirajul templelor strălucitoare,

pline de promisiuni deșarte.

Unele s-au lăsat ademenite pe o stradă îngustă

și întunecată,

dar au sfârșit sub tocurile cui

pătrunse până în adâncul inimii lor,

sfâșiind toți psalmii ce se cântau

după căderea Gomorei.

Altele s-au cuibărit în zidurile

reci ale unor biserici lipsite de suflet

și viață...

Măcar pe acolo mai zăbovea câte un sfânt

să vadă dacă s-a mai schimbat ceva

în predica de duminică

sau le mai atingea cu aripa câte un înger,

făcându-le să tresară la amintirea celor zece porunci.

Cele mai norocoase și-au trăit traiul

pe la porțile unor bătrâni uitați de timp,

în ochii cărora se perindau istorii

despre altare și arderi de tot.

Acum stăteau toate cu sufletele înnămolite,

care printre ruinele bisericilor,

care pe drumurile desfundate ale fărădelegilor,

așteptând împărțeala legii

și iscodind pizmuitor spre departe

la piatra albă și strălucitoare

ca zorile unui nou început de lume.

Era piatra cea din capul unghiului

pe care nicio alta nu a vrut-o temelie,

să-i asculte din când în când

Cântarea Cântărilor.

 

                              Geestacht, 21.10.20