MELANCOLIE
MELANCOLIE
M-ai părăsit... dar știi, melancolie,
cumva, cumva aș mai fi vrut să stai
cu mine-atunci când clipa ce-ntârzie,
în ochii lui pe-un alt serafic plai,
mi-e gol, mi-e crez atins de erezie.
De mi-ai fi fost, în lumi de gând, complice,
absența lui visare mi-ar fi fost
și-aripi de vânt în stare să ridice
cortinele-ndoielii. Dar ce rost
să te mai chem acum! Ce ți-aș mai zice?
Și-n ochii mei oricum nu ți-ar plăcea
să poposești acum când numai el
aprinde-n iriși licăriri de stea.
În locul tău va străluci acel
nepământean surâs... De te-aș mai vrea?...
De ce te-aș vrea când aripile mele
cu aripile lui se contopesc
într-un miraj în nopțile acele
când sufletele noastre se-ntâlnesc
la răsărit sau la apus de stele?
Ți-ar fi prea greu și greu mi-ar fi și mie
Să te alung. N-aș vrea să te rănesc!
Mi-ai fost frumoasa mea melancolie,
dar uneori firescu-i nefiresc
și nu te vreau în dulcea-mi poezie.
Geestacht, 20.07.20
Comentarii
Trimiteți un comentariu