O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

LA O ARUNCĂTURĂ DE GÂND Sia se obișnuise cu singurătatea. N-ar fi crezut... N-ar fi crezut pentru că nici măcar nu-i trecea prin gând o astfel de situație. Era încă tânără când seninul cerului ei s-a acoperit de nori teribili, care în foarte scurt timp au luat chipul morții. Cum să-și imagineze așa ceva? Era obișnuită să audă în jurul ei: ” A murit cutare sau cutare sau cutare....” Dar era ceva ce se întâmpla altora. Altora, nu ei! E adevărat că mai plecaseră de lângă ea oameni dragi, pe care îi iubea nespus. Tatăl, mama au plecat pe rând urmând Calea Lactee. Și-a luat cu greu adio de la ei și i-a trebuit ceva timp să se obișnuiască. Drumul către casa părintească s-a surpat încet-încet, dar știa că acesta este cursul firesc al vieții la un moment dat. Acum însă simțea altfel. Simțea că inima ei bate mai încet, mai rar. Ceva parcă îi smulsese jumătate din ea. Își pierdea forța și parcă se simțea încorsetată într-o carcasă de gheață. Lumea ei se prăbușea mai adânc și mai ...

SĂ NU MĂ CERȚI Te rog nu mă certa că-n astă seară Nu voi dormi acasă-n așternut, De multă vreme n-am mai petrecut Pe-un colț de cer, pe-o pajiște stelară. Vreau să dansez pe-o muzică divină Și poate-am să-mi permit un pic de vin Cu iz de mir, de-un roșu cristalin, Pe care-l beau și îngerii la cină. Va fi frumos, iubite! La serată Se cântă și se-ascultă poezii Se bea nectar din cupe argintii, Luceferi mii dansează noaptea toată. Eu la sfârșit o voi porni agale, Desculță și cu pletele în vânt, Să simt sub tălpi cum fiece cuvânt Se leapădă de vise reci și goale. Și-am să mă plimb pe Căile de Lapte Când s-or ciocni de tâmple primii zori Și am să rup hoțește niște flori Din primul pom, ce-l văd, cu stele coapte. De-ai să mă simți cum voi pluti ușoară, Când lângă tine-n tain-am să revin, Cu stele-n păr și-n grai cu iz de vin, Să nu mă cerți, iubite, pentru-aseară.          ...

ONIRIC Fug de mine-n abis... Ce pustiu! Dar eu fug, Depărtările-mi ard sub călcâi ca un rug, Nu mai vreau să m-aud nici când tac, nici când plâng, Nici să-mi apăr dureri, îndoind brațul stâng, Nu mai văd pe ce calc și mi-e sufletul orb, Fluvii reci de neant se-mpletesc, mă absorb, Chiar și-n ochiul lui Horus lumina s-a stins, Poate-o stea... (nu a mea)... undeva s-a aprins. Merg pe șerpi și-mi aștept doza mea de venin, Ca un dulce-antidot meritat pe deplin De un om aruncat în deșertul arid, Ca un zeu ce nu-i zeu. Ce spectacol perfid! Mă opresc, nu mai fug și încerc să-nțeleg Ce se-ntâmplă în jur, ce să vreau, ce s-aleg: Să mă-ntorc înapoi către tot ce sunt eu Și să cânt și să lupt cu pumnal de Orfeu Sau să fiu idealul ce-a prins rădăcini Și-a crescut ca un vis în   astrale grădini. Mă trezesc, merg la geam și în ochi mă privesc, Licăriri arămii vin, se duc, se rotesc Pe obraz lunecând. De pe cer s-a desprins Doar o stea.... poat...

CA UN RAM ÎNVERZIT Ți-amintești de mai ieri, de păduri ți-amintești, când eram doi copaci cu priviri omenești și cu seve curgânde-n penițe de-argint, ce și-au scris elegii cu tărie de-absint? Dar acum nu mai știu... Tu mai ești? Eu mai sunt vechiul pom ce-a mușcat sănătos din pământ, un copac resemnat... brațe-ntinse spre cer modelând în astral un decor auster, cu imensa-i coroană de vis răvășit peste-ntinderi ce-abia mai pulsează șoptit, ramuri negre ce-ating nesperate lumini, amăgind cu sclipiri, în neant, rădăcini. Eu mai sunt, mai respir ca un om și trăiesc, între cer și pământ, un copac omenesc. Tu mai ești? Nu mai știu. În adânc mi-ai rămas ca un ram înverzit, ca un gând fără glas și de dori sau de taci, în abis mai hrănești vise-n care-ai trăit. De păduri ți-amintești? Geestacht, 20.10.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

FRUNZĂ CĂZĂTOARE Azi mi-e, ca niciodată, tot mai toamnă. M-am desculțat de nuferi... la picioare se-nvălmășesc miraje trecătoare, vise-arămii ce nu vor ști ce-nseamnă în ochii mei o frunză căzătoare. Nu, nu vor ști că-n trupul lor trăiește imensitatea de-amintiri... Risipa de-mbrățișări, de-ndepărtări... Vai, clipa de nebunie-a celui ce iubește, în care-albastrul meu și-a frânt aripa. În strălucirea lor atât de verde De-atâtea ori mi-am oglindit privirea Și le-am vorbit, mi-am povestit iubirea, Cu ele-acum povestea mea se pierde Sub pași de timp ce-și împlinesc menirea. ”-Oh, dac-ai ști tu, frunză căzătoare: Căderea ta mă tulbură, mă doare”! Geestacht, 05.10.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

https://www.youtube.com/watch?v=GWe_fBPlphE

SPINI La un semn din ceruri, toamna-n noi se sfarmă Și înfinge-n cărnuri așchii ascuțite, Brațe făr’ de vlagă, tot mai desfrunzite, Se agață parcă de-o nescrisă karmă. Spini pătrund prin verde și-a-nceput să doară Orișice secundă ce n-a fost trăită, Curge prin clepsidră ora ne-mplinită Și-n ureche-adoarme cântul de vioară. Ierburi prea înalte, visuri necosite Când în miez de vară le-ar fi fost sorocul, Îmi încurcă pașii, îmi inundă locul Iar sub tălpi poeme plâng înăbușite. Spini pătrund prin verde și-mi ajung în sânge, Sfredelesc și sapă-n cenușiu caverne, Parc-ar vrea să-ngroape amintiri eterne, Trupul plin de toamnă plânge, plânge, plânge... Îngerul durerii îmi spune de-o vreme: ”Curățește-ți spinii și nu te mai teme”!                                   ...

  SUFLET LA TIMPUL PREZENT ”Nu-mi vorbi suflete, nu-mi vorbi! ... Vreau tăcere, Vreau s-aud ploi cum cad peste răni cu putere, Să le simt cum mă dor, cum m-ating, cum îmi spală De prin ochi, de prin gând câte-un rest de cerneală, Încrustată-n adânc de vreun vis, de vreo șoaptă Care-așteaptă-n zadar. Cine știe ce-așteaptă... Vreau să mergi, suflete, prin perdeaua de apă Spre un țărm liniștit unde clipe se-adapă Din prezentul ce curge-n izvor de lumină, Zăbovește și bea din secunda-i preaplină, Nu privi spre trecut, nu privi înainte, Bea doar ploaia de-acum, din priviri, din cuvinte! Primenit și curat să te-ntorci în tăcere Să mă chemi cu un semn, poate chiar mângâiere, Cu un dram mai frumos, mai bogat c-o scânteie, Dezlegat de ce-a fost și să-mi spui: ”-Tu, femeie, Ești în clipa de-acum vindecată de tine, Vindecată de răni și de vise străine!” Dar acum nu-mi vorbi... nu vorbi! Vreau tăcere, Să te simt în prezent, suflete, adiere....

TRANSFORMARE Când vor veni doi îngeri... doi, ca și noi, iubite, Ne-or dezlega, din lanțuri, de clipele cernite, Pe răni curge-vor miruri, prin ochi eternitate Iar umbrele, de glezne, nu vor mai fi legate. Cămășile de forță nu vor mai strânge vise Și gândurile-amare, prin porțile deschise, Vor inunda văzduhul și se vor pierde-n zare, Iar gliile s-or cerne prin noi, prin fiecare. Când vor veni doi îngeri cu-aripile întinse, Pe noi ne vor străpunge săgețile aprinse Din flama nemuririi,   iar trupurile noastre Vor fi ca două fluvii cu străluciri de astre. Ne vom întrepătrunde, vom curge împreună Spre mările în care destinele se-adună, Ne vom privi... aceiași, dar alții... cu uimire, Când noi vom fi doi îngeri, când noi vom fi iubire. Geestacht, 17.08.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

SCRISOARE MAMEI Doamne, cât de neagră mi-e această zi! Gândul mi-e la tine... știu că voi muri... Lupta e nedreaptă, răul e prea rău, înfingându-și gheara în destinul meu. Nu mai simt durere, nu mai simt nimic, vreau la tine-n brațe să mai dorm un pic și-apoi, liniștită, să m-așezi pe-o stea, priveghindu-mi somnul, tu, măicuța mea. Să nu pleci departe... azi mă tem de vid și de-ncrâncenarea răului perfid, ține-mă de mână doar cât să mă treci dincolo de poartă. Mamă, să nu pleci! Când voi fi-n lumină, am să-ți cânt de dor și-am să-ți stau de veghe, înger păzitor, am să-ți dau putere când am să te văd pustiită-n suflet de-atâta prăpăd, eu voi fi acolo de-ți va fi prea greu să-ți ceri mângâiere de la Dumnezeu. Știu că pentru tine ceru-i plin de vini: nu-l privi cu ură și cu ochi străini, oamenii-s de vină, ei sunt răi și cruzi și doar lor, în sânge, scrâșnete le-auzi și le simți duhoarea neagră de catran șuier...