LA O ARUNCĂTURĂ DE GÂND

LA O ARUNCĂTURĂ DE GÂND

Sia se obișnuise cu singurătatea. N-ar fi crezut... N-ar fi crezut pentru că nici măcar nu-i trecea prin gând o astfel de situație. Era încă tânără când seninul cerului ei s-a acoperit de nori teribili, care în foarte scurt timp au luat chipul morții. Cum să-și imagineze așa ceva? Era obișnuită să audă în jurul ei: ” A murit cutare sau cutare sau cutare....” Dar era ceva ce se întâmpla altora. Altora, nu ei!

E adevărat că mai plecaseră de lângă ea oameni dragi, pe care îi iubea nespus. Tatăl, mama au plecat pe rând urmând Calea Lactee. Și-a luat cu greu adio de la ei și i-a trebuit ceva timp să se obișnuiască. Drumul către casa părintească s-a surpat încet-încet, dar știa că acesta este cursul firesc al vieții la un moment dat.

Acum însă simțea altfel. Simțea că inima ei bate mai încet, mai rar. Ceva parcă îi smulsese jumătate din ea. Își pierdea forța și parcă se simțea încorsetată într-o carcasă de gheață. Lumea ei se prăbușea mai adânc și mai adânc cu fiecare secundă în care ea realiza grozăvia de care fusese în stare Îngerul Morții.

Se vedea îmbătrânind lângă omul drag. ”Omul drag”... săracă definiție! Nu i-a fost doar drag! Ea l-a iubit cu toată ființa ei, a trăit pentru el. Nu o dată îi spunea:

”-Eu nici nu exist atunci când lipsești.”

Era felul ei de a spune te iubesc. Nu spunea foarte des asta. Cuvintele acestea, singure, fără fapte, i se păreau fără conținut. Prefera să demonstreze asta la fiecare pas, nu că și-ar fi impus vreodată să demonstreze ceva. Totul venea natural, firesc. Așa înțelegea ea iubirea. Nu se gândea niciodată la ea, nu se punea niciodată pe primul plan. Toată atenția și acțiunile ei erau îndreptate către cei pe care îi iubea cel mai mult.

Trecuseră prin multe. Doamne, prin câte! Se mira și ea că a rezistat intemperiilor. Ce intemperii? ...Cataclisme în toată legea! De câte ori i s-a deschis pământul sub picioare... De câte ori a căzut cerul pe ea... Dar nu s-a lăsat. Alte femei ar fi abandonat lupta după primul cutremur. Altele, poate...dar nu ea! Cum să renunțe? A trebuit să iasă mereu de sub dărâmături pentru că știa că ea este greutatea care ține balanța în echilibru. Era firavă, dar puternică. Iubirea o făcea să fie așa. A descoperit greutatea acestui cuvânt abia după ce a făcut retrospectiva a tot ceea ce a trăit ca soție și mamă, dându-și seama că ea a umplut de conținut acest cuvânt folosit mult prea des, mult prea ușor, parcă dezbrăcat de importanța lui, de către mulți dintre semenii ei.

Glumea de multe ori spunând că ar putea să scrie un roman. Material adunase destul...

Chipul ei blând se lăsă luminat de un zâmbet. Îi răsuna în urechi vocea lui Victor:

”- Scrie! De ce nu scrii? Ți-ar ieși un roman pe cinste!”.

El vorbea serios, dar ea lua totul ca pe o glumă:

”- Pe cine crezi tu că interesează ce am trăit eu, ce am trăit noi? Știi tu câți oameni trăiesc tot felul de grozăvii? Dacă s-ar apuca toți de scris romane, ar falimenta literatura sau ar muri de monotonie acută.”

Și râdea apoi cu râsul ei cristalin, niciodată alterat de tristețile care parcă își făcuseră o obișnuință din a locui cu forța în cămările inimii ei. Se cuibăreau și ele în câte un ungher și stăteau acolo mute, nebăgate în seamă. Doar Sia le știa că sunt. Nimic nu le trăda prezența. Poate doar ochii, în momentele lor de slăbiciune, mai slobozeau câte o lacrimă care era rapid îndepărtată ca să nu cheme după ea altele și altele care ar fi vrut să-i mângâie obrazul catifelat.

Dar nu... nu era niciun pericol ca cineva să ia urma tristeților. Cum ar fi putut, când inima Siei era sorgintea limpede de iubire infinită care se revărsa cu bucurie asupra tuturor acelora din preajma ei, dar mai ales asupra dragilor ei dragi: fetele și Victor? Ce putere ar fi avut o tristețe să stea în calea unui astfel de fluviu și cine sau ce dinafară ar fi putut trece dincolo de el ca să-i sece izvorul? Absolut nimeni și nimic!

Acum se gândea la Victor. Nu era ceva neobișnuit. Făcea asta aproape zilnic. Și nu doar că se gândea...vorbea cu el, se sfătuia, îl certa pentru faptul că alesese înainte de întrupare un destin care s-a oprit, mult mai devreme ca al ei să se sfârșească, îl certa pentru faptul că nu-i dădea semne din lumea lui așa cum se înțeleseseră cum mult timp în urmă, mai în glumă, mai în serios, pe vremea când nici prin gând nu le trecea că se vor despărți fizic atât de timpuriu. Avea ea convingerile ei că oamenii își pun la cale destinul acolo sus în ceruri înainte să se nască... în gândurile ei, bineînțeles, ca să nu creadă cineva că ”i-au căzut țiglele de pe casă”.

Doar cu el vorbea despre asta. Cu el și cu fetele. Aveau aceleași păreri și le plăcea enorm să citească scrieri privitoare la acest domeniu fascinat și apoi să-și împărtășească gândurile. Era cel mai iubit subiect de discuție la ei în casă. Puteau vorbi ore în șir fără să se plictisească. Din peisaj nu le lipsea cafeaua... întotdeauna cafeaua... care avea un gust aparte când era savurată în asemenea situații.

O, Cerule, cât îi lipseau momentele acestea!

Victor... Victor era un om bun cu un suflet minunat. A iubit-o mult pe Sia. El îi spunea des, în cuvinte, te iubesc, dar dincolo de ele, ea simțea iubirea lui: în gesturi, în faptul că îi plăcea să petreacă mult timp cu ea. Aprecierile lui făcute cu sinceritate cu privire la tot ceea ce Sia pregătea pentru mesele lor zilnice sau de sărbători erau, în viziunea ei, tot o dovadă de iubire. La fel se întâmpla privitor la orice activitate ar fi desfășurat ea. Era mereu fascinat de tot ceea ce Sia știa să facă. Se mira foarte și se întreba cum, o fată născută și crescută la oraș, de o eleganță și rafinament aparte știa să lucreze atât de bine grădina, știa să moșească animalele atunci când acestea își aduceau pe lume puii și multe alte lucruri pe care nu le înveți locuind la bloc. Și Sia se mira de multe ori, dar nu se întreba de unde știe.... știa și gata!

(Cineva i-a și spus odată urmărind-o cum lucrează:

”- Tu pe tot ce pui mâna, știi să faci. Ești foarte pricepută!” Asta se întâmpla când i s-a cerut ajutorul la confecționarea unor haine preoțești care trebuiau să fie gata într-un timp scurt. I s-a explicat o singură dată și apoi ea a confecționat veșmântul de la croială și până la cusutul podoabelor. Nu mai făcuse asta niciodată. Nici măcar nu știa croitorie. Ieșise însă din mâinile ei o adevărată operă de artă. Asta era Sia! Nu spunea: nu pot, nu știu... ea mai întâi încerca. Și nu-i plăcea să fie lăudată. Se simțea mereu în dificultate pentru că ei nu i se părea că face nimic ieșit din comun.)

Iubirea se manifestă în mii de forme. Trebuie doar să le distingi, să le apreciezi și să nu treci peste ele ca și cum ar fi normal să se întâmple. Când toate acestea te ating emoțional pozitiv, nu pot fi decât rezultatul iubirii. Și ea simțea din plin acest sentiment pe care Victor îl transmitea în nenumărate feluri.

Zâmbi din nou, dar acum, la gândul care o făcu să-și amintească de florile pe care le primea. Fie că îi cumpăra buchete de flori, fie că le culegea de pe câmp sau de prin grădinile altora, pentru Sia era dovada certă că se gândea mereu la ea. Era tot o dovadă de iubire... una colorată și parfumată.

Venea acasă râzând, cu un trandafir în mână, care nici tulpină nu mai avea și i-l prindea în păr.

”- De unde ai trandafirul?”, îl întreba Sia,  de parcă nu știa că era furat de pe undeva, special pentru ea.

”- Păi, decât să stea singur și spânzurat de gardul Șerbănesei, mai bine stă la tine în păr.”

Se amuzau, râdeau, glumeau... Sufletește, le era grozav de bine împreună.

Dar dacă le era atât de bine împreună, ar întreba cineva, de unde toate tristețile Siei?

Dacă spiritual, sentimental viața ei era așa cum își dorea, nu la fel stăteau lucrurile pe planul economic.

Pentru ea însăși, Sia nu-și dorea mare lucru. Îi plăcea să fie elegantă, dar reușea să facă asta fără investiții mari, datorită priceperii ei. Nu mergea prea des la coafor. Se coafa în fiecare zi ea singură. La fel se întâmpla și cu manichiura. Hainele pe care și le cumpăra, le alegea în așa fel ca să poată scoate o mulțime de combinații și asta dădea impresia că are foarte multe.... dar nu era așa. Oricum ea se excludea mereu pe sine când era vorba de cheltuieli.

Dar avea fetele. Pentru ele își dorea stabilitatea aceea financiară decentă. Și aici ar fi avut nevoie de implicarea lui Victor. Însă la acest capitol Victor s-a dovedit a fi deficitar și nu pentru că nu ar fi avut venituri stabile. Alta era problema. Salariile lor erau la un nivel peste medie, ambii ocupând poziții importante la locul de muncă. Nu era puțin nici faptul că aveau și o gospodărie proprie din care își asigurau mare parte a hranei: carne, lapte, ouă, legume, zarzavaturi, fructe...

Sia încerca să înțeleagă ce nu merge, de ce nu reușeau niciodată să pună bani deoparte pentru viitorul fetelor. Muncea mult și cu dăruire, atât acasă cât și la serviciu. Nu se plângea niciodată că e greu sau că nu mai poate. Nu și-a permis niciodată un concediu, tocmai ca să nu cheltuiască inutil. Prefera ieșirile cu familia prin împrejurimi.

Și atunci, ce era greșit în tot ce făceau?

Se gândea că poate a greșit ea când, dorind să nu-i știrbească statutul de bărbat, l-a lăsat să ia decizii importante. I-a conferit mereu gradul acela de libertate de care un bărbat are nevoie ca o relație să funcționeze bine. I-a oferit și multă încredere. Nu concepea să nu aibă încredere în omul de lângă ea. Poate era și puțin naivă crezând că, dacă ea nu trișează în niciun fel și întotdeauna ceea ce spune se pupă cu realitatea, toată lumea este ca ea.

Nu ar fi vrut să-l învinuiască pe Victor de nimic, dar cumva, de aici plecau toate problemele.

Ea plănuia salariile pe categorii: facturi, hrană, îmbrăcăminte (dacă era cazul), într-un cuvânt, toate cheltuielile pe care o familie le poate avea într-o lună de zile și stabilea apoi o sumă de care să nu se atingă. Dar niciodată nu reușea. Și nu reușea pentru că se trezea, așa tam-nesam cu bani dați împrumut fără știrea ei. Nu ar fi fost asta problema pentru că erau bani care s-ar fi întors la un moment dat... Problema era că nu se mai întorceau niciodată.

Cu timpul situația avea să se agraveze. De la a da bani cu împrumut, s-a trezit că Victor lua bani cu împrumut, tot fără știrea ei. Ea afla doar când cei de la care împrumuta îi veneau la ușă pentru că Victor uita să întoarcă datoriile.

Cum era normal, Sia a încercat să lămurească situația, dar totul sfârșea cu discuții inutile, inutile pentru că ea nu avea niciodată un răspuns clar. Nu voia decât să știe unde ajung banii pe care îi împrumută, ce face cu ei. Voia doar să-l facă să înțeleagă că își pune, financiar vorbind, familia în pericol. Niciodată nu a aflat ce se întâmpla cu banii. Putea doar să-și imagineze lucruri, dar nu era genul de persoană care să-și facă scenarii fără o bază reală.

În scurt timp, Victor a scăpat totul de sub control și cum n-ar fi fost de ajuns, s-a îndepărtat de situația creată refugiindu-se în alcool. Și de aici, dezastrul... Un munte de datorii, un loc de muncă pierdut și toate urmările derivate din acestea.

Acum prioritatea Siei nu mai era să se redreseze economic. Pentru asta găsise o soluție, chiar dacă nu era ceea ce-și dorea. A decis să vândă tot, să achite datoriile și să cumpere o altă proprietate mai mică. Urma de fapt să o ia de la capăt. Nu o speria gândul. Știa că va face ca totul să fie bine sau cel puțin așa spera.

Prioritatea ei era acum Victor. El avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând. Din cauza consumului exagerat de alcool, începuse să aibă crize de epilepsie. Era crunt. Se întâmpla când nu te așteptai.

Pe Sia o îngrozea faptul că aceste crize se puteau declanșa și când Victor era acasă numai cu fetele. N-ar fi vrut ca ele să se sperie și oricum nu l-ar fi putut ajuta cu nimic. Dacă episoadele se întâmplau în prezența ei, ea știa cum să-l ajute. Nu înțelegea de unde venea știința asta, dar știa!

A încercat să-l convingă să meargă la medic pentru un ajutor calificat, dar nu a reușit. Se izbea ca de un zid, pentru că Victor nu-și recunoștea problema.

Pentru ea era aproape un coșmar, dar nu pentru că ajunsese să treacă prin asta, ci pentru că simțea că nu-l poate ajuta.

A ajuns cu el la spital, dar din întâmplare. Făcuse o criză în timpul unei ieșiri în oraș. Sia începuse să recunoască apropierea unei crize și măcar îl putea ajuta să nu cadă ca un lemn la pământ. Îl ținea și se lăsa odată cu el ca să-i atenueze căderea. Așa s-a întâmplat și atunci. A rugat pe cineva să cheme salvarea și așa a ajuns la spital.

Doctorița care l-a luat în primire i-a spus Siei:

”- Doamnă, v-ați uitat în oglindă cât de frumoasă sunteți? Cum stați lângă așa un om? Nu se mai poate scoate nimic din el dacă a ajuns în stadiul acesta. ”

Sia a rămas stupefiată. Despre frumusețea ei era vorba aici? Ce știa doctorița despre el? Știa ea ce suflet bun are Victor și că tocmai sufletul acesta s-a îmbolnăvit? Știa ea ce înseamnă ei doi, unul pentru celălalt?

N-a spus nimic. A înfruntat situația cu demnitatea unei femei care nu intră în discuții inutile și i-a cerut doctoriței să facă tot ce se poate ca să îl ajute. După aceea se putea gândi la ce va fi pe viitor. Dar ea știa și fără să se gândească ce va fi.

A urmat o perioadă grea. Ani de zile cu suișuri și coborâșuri. Pentru perioade scurte liniștea se instala în căminul lor, dar niciodată Sia nu știa cât va dura asta.

Obosise puțin, dar nu-și permitea să cedeze, cu toate că asemenea gânduri își mai făceau loc în mintea ei. Dar ea gândea și acționa mai mult cu sufletul și nu cu mintea.

Într-o dimineață se trezi cu un gând nou. Probabil, cineva de acolo de sus a văzut toată zbaterea ei și i-a trimis un gând: să meargă la preotul care îi cununase. Nu îndrăznea să ignore gândul acesta, așa că a mers. Preotul, un om foarte calm și blajin, a ascultat-o cu răbdare, fără să o întrerupă. Apoi a învățat-o ce să facă astfel încât să primească ajutorul de care avea nevoie. Sia a urmat totul întocmai, fără să povestească nimănui. Știa că despre astfel de lucruri nu se vorbește cu voce tare. După nicio săptămână Victor a rugat-o să meargă cu el la medic. Acceptase în sfârșit că are o problemă.

Cu sufletul mai ușurat, Sia a mers cu el peste tot pe unde era nevoie. A urmat un tratament lung și puternic. Rezultatele erau îmbucurătoare, dar în sufletul ei se instalase acea teamă că totul poate recidiva oricând. Era hotărâtă să nu se lase dominată de teamă, așa că o alunga mereu atunci când se infiltra.  Mult timp îl urmărea discret ca să recunoască eventualele semne de criză, dar acestea nu au mai revenit.

Se mutaseră într-o căsuță mai mică, dar cu o grădină foarte mare. Au început să aranjeze casa care era veche și cu destule probleme și încet-încet au transformat locul în căminul de care aveau nevoie. Lipsurile continuau să fie mari, dar liniștea lor era mai importantă decât orice altceva. Au învățat să se mulțumească cu foarte puțin și erau fericiți așa. Viața lor era acum la fel de frumoasă ca în primii ani de căsnicie.

Reușise. În străfundul sufletului ei, știa că va reuși. Nu avea cum să nu reușească atâta timp cât făcuse totul cu iubire. Nu i-a mai păsat nicio clipă nici de bani, nici de lipsuri, nici de gura lumii. A făcut tot ce a știut ea mai bine pentru ca Victor, fetele și ea să formeze familia aceea așa cum știa ea că trebuie să fie.

Au fost câțiva ani buni în care armonia era cuvântul potrivit traiului lor împreună și ea credea că așa va fi până târziu, la bătrânețe...

Și așa ar fi fost dacă umbra aceea neagră, cu aripile larg deschise nu ar fi intrat pe negândite în casa lor. Doar un fâlfâit de aripi și s-a trezit fără jumătate de inimă. Nu știa să trăiască singură. Nu știa să trăiască doar pentru ea. Fetele erau deja pe drumul lor, frumos de altfel și asta îi aducea bucurie. Dar ea? Ce urma să facă? Ea care știa ce are de făcut pentru ceilalți, nu știa nimic din ceea ce ar trebui să facă pentru ea.

Stătea în fotoliul ei, golită de gânduri și cu privirile niciunde. A simțit doar o adiere... atât de ușoară, încât a crezut că i se pare. Lacrimile i-au inundat obrazul instantaneu. Nu i se păruse. În fața ei plutea o pană albă de o finețe aparte. Nu avea de unde să apară și nu semăna cu o pană de pasăre cunoscută. Oricum, nici nu avea prin preajma casei păsări.

A luat pana cu grijă și a ținut-o în palme, nici ea nu mai știa cât. Apoi a așezat-o ca pe o bijuterie de preț într-o cutiuță grena.

Știa că este un semn pentru că pana arăta mai degrabă ruptă din aripile unui înger. Un înger care voise să-i transmită că totul este bine și să-i mulțumească pentru că nu a abandonat lupta. Înțelesese că aceasta a fost misiunea ei și că a dus-o cu bine la bun sfârșit.

Lumea în care ea credea cu desăvârșire îi trimisese un semn. Era semnul de care avea nevoie ca să știe că nu era singură decât fizic.

Sufletește, Victor și Îngerul alb erau mereu lângă ea la o aruncătură de gând.

                                                                                 Geestacht, 02.12.19