O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

VIS CU FLORI DE NU-MĂ-UITA Într-o noapte-am visat c-alergam pe câmpii, Aburi calzi, mătăsoși, spice-nalte-aurii Mă-nveleau, m-atingeau și-mi vorbeau cu-nțeles, Și-mi spuneau c-ar fi vrut să mă vadă mai des, C-am lipsit și de-atunci s-au mai șters din culori Și pe câmp n-au mai fost neuitatele flori Mici și-abastre și vii, stând pe-un lujer plăpând, Cu privirile-adânci ca un freamăt de gând Și-am simțit dintr-odat-adiere de dor, Prin făptura-mi gingașă-a trecut un fior De iubire, de drag și de dulci amintiri, Când mai verzi primăveri se-ntreceau în sclipiri. M-am văzut pe un câmp plin de spice și flori, Câmp cu rouă-n priviri mângâiate de zori, Floare-albastră c-un trup parcă tras prin inel, Iar un fluture-n zbor, tot albastru și el Și-a trimis un sărut ca un vânt liniștit, M-a privit, m-a atins, mai apoi s-a oprit O secundă celestă prin inima mea, Încă-un veac pământesc să nu poată pleca. M-a iubit, l-am iubit, ne-am iubit și-a trecut...

CÂNTEC DE-ADORMIT IUBIRI Te simt c-ai vrea să dormi... te simt tăcută, ți-e chipul trist, privirea abătută... Iubirea mea ai pleoapele-obosite de-atâta gri prin vise tăinuite. Știu că te-a-ngenuncheat și că te doare, că-n lumea ta cea plină de culoare și-n inima etern îndrăgostită, de însuși cerul tău ai fost lovită cu gânduri reci și fulgere-ascuțite din aștri goi cu plete-ncărunțite. Dar nu-i nimic, nu te-ntrista iubire, tu luminezi abis, nemărginire și tu ești cea ce strălucește-n aștri, făcându-i mai frumoși și mai albaștri. Că te-au pierdut de tot, nu ai vreo vină, de goliciunea lor tu ești străină, iar când te pierd, speranțele-s deșarte, căci aștrii mor...Iubirea n-are moarte! Hai, dormi acum! Știu, știu...ești obosită, cu-atâta gri nu ești obișnuită, așează-te în palmele-mi deschise, te cuibărește-adânc în pat de vise și-nchide ochii. Lumea de afară să nu te-atingă, ca să nu te doară, cu niciun gând, cu nicio amintire,...

GÂNDURI CARE NU MOR De nu mă mai iubești,   să-mi spui de ce m-aștepți în gândul tău pe undeva pe unde-au mai rămas zăpezi pe cer și-n orizont un soare auster, să vin, crezând că eu aș mai putea reînverzi grădini de liniște? Tu mă aștepți, știind că am puteri să-ți fiu și limpezimea unui lac și puntea peste care-ai vrea să treci în căutarea noilor poteci și dac-ai vrea, mai pot să îți prefac în veșnicii iubirile de ieri. Dac-aș veni?... De fapt, adesea vin dar stau și tac, doar ochii ți-i privesc și mă cufund în ei să pot afla de m-ai iubit cu-adevărat și-aș vrea lumina mea în ei să deslușesc și-adâncul lor numai de mine plin. Dar de-i închizi, dispari și nu mai ești decât un gând ce mă așteaptă iar să vin cu primăvara mea de-acum, pe noi cărări sau chiar pe vechiul drum, ca un refren al ultimului dar pe care l-ai dorit și îl primești. Să-mi spui de ce, de nu mă mai iubești!       ...

APE NEGRE Nu te opresc, vezi bine, nu te opresc... te du Spre nopți întunecate, acolo unde nu Răzbate vreo lumină din ochii mei căprui Ce te-ar putea întoarce în miezul visului. Dar ar mai vrea o stea în tine-a mai încape, Când te-a înconjurat o negură de ape Cu tot abisul ei cu care te pătrunde Și   răsuflarea grea ți-o risipește-n unde? Nu-mi mai doresc să stărui. De ce să mai doresc?! Sunt prea departe-n lumea în care strălucesc Ca să mai pierd secunde la margine de hău, Privindu-te cum nărui tot universul tău. Am încercat, tu știi mai mult ca orișicine, Să înțeleg de ce e-atât pustiu în tine, De ce-ți sunt ochii astăzi atât de goi, de răi? Redă-le strălucirea! Nu vrei? Sunt ochii tăi! E în zadar și totuși dacă-ntr-o bună zi Speranțe luminoase în suflet s-ar trezi Și-ai să-ți dorești, spre stele, să te ridici în zbor, Aripile te-așteaptă...Sunt înger păzitor!           ...

MARIONETA ( SONET ) M-ai aruncat în plasa cu-amintiri Din podul unei case părăsite, În care-acum doar vise prăfuite Se cred a fi frumoase-nchipuiri. Tu m-ai legat cu funii din priviri Rotunde ca vârtelnițe cioplite Cu dălți de lemn și vorbe-afurisite, De grinzi pe care-au adormit iubiri. Și-am așteptat dar s-a făcut târziu În podul plin de praf și de iluzii, De-nvinuiri, regrete și confuzii Și n-am mai vrut, într-un decor pustiu, Marionetă vie să-ți mai fiu Sau rezultatul falselor concluzii.                                      Hamburg, 15.05.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

IUBIRI ȘI FLUTURI Era iubirea ei atât de vie Și-nălțătoare, veselă era, Spre cerul ce-l visa de-o veșnicie, Se înălța, iubind se înălța, Ca fluturii ușori de păpădie. Și-a întâlnit, venit din alte sfere, Un fluture - dar altfel arăta- Cu-aripi de cer, purtat de-o adiere, Spre chipul ei, stăruitor, privea Ca un Orfeu ce nemurirea-și cere. Era iubirea lui... Catifelată, Cu aripile-albastre-o-nvăluia Și ocrotită-n dragostea visată, Cum nici în Eden nu mai exista, Ea îi încredința ființa-i toată. Dar într-o zi, să sufle cu putere, Un vânt din miazănoapte se pornea Și îi lovi...Apoi, nimic...tăcere: El a căzut răpus de vânt, iar ea S-a-nstrăinat în propria-i durere. Zbor, fluturi și iubiri: doar o secundă Și-un vânt nebun le poate despărți: Pe ea-n singurătatea ei profundă, Pe el în asfințitul lui ”A fi”, Iar zboruri în abisuri se afundă.              ...

LINIȘTE PE ȚĂRMURI Nu mai era nevoie să cânt... nu mai era... De pe un mal, apusul cu raze spulbera solfegiile toate în marea de cleștar, iar sunetul viorii, cândva atât de clar, se auzea-n surdină, prea rar... atât de rar. Iar tu erai departe pe-un țărm nedefinit, cum să-mi auzi vioara, cum să-mi fi auzit întreaga simfonie în care-am adunat eternități,   durere, iubiri dar și păcat... Imensități albastre de timp ne-au separat. Și nu mai e nevoie să cânt... chiar nu mai e, în noi se-ntinde-o mare și-atâta liniște că nici măcar cuvinte rostite nu au glas, frumoasele poeme pe țărmuri au rămas în urmele înscrise cu fiecare pas. Pe-un țărm albastre liniști au adormit viori, pe celălalt tăcerea va reaprinde sori.                                  Hamburg, ...

UN VIS ÎN VIS Un vis în vis dar totul atât de limpede... eram și eu acolo...tu mă priveai tăcut, doar noi.... și lumea-ntreagă deodat-a dispărut și s-a făcut în juru-mi atâta liniște, iar tu veneai spre mine, în visul meu. De ce, de ce privirea-ceea spre tine m-atrăgea, chiar de simțeam că pasul m-ar prăbuși în gol, plângeai și-ți era plânsul un susurat domol, o licărire-aprinsă atunci când plânge-o stea... Sub pașii mei nesiguri un vis se prelungea. Când mi-ai vorbit, lumina din glasul tău șoptit mi-a deslușit ce cântec în suflet ai avut, dar n-ai putut sau poate să-l cânți nu ai mai vrut, căci eu eram doar umbră de univers sortit să se disipe-n clipe de-albastru infinit. Te-aș fi atins dar, nu știu, ceva mă reținea, o temere sau poate un sentiment ascuns n-a vrut să-i fie miezul de cineva pătruns și-am stat puțin retrasă în liniștea ce-avea atât de mult să-mi spună, atât de mult să-mi dea. Mult, p...