O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

TU IARTĂ-I... O noapte căzută în smoală, Furtună, urgie, prăpăd, O lună pustie și goală Cu zori care nu se-ntrevăd, Trădarea ce-ncet se strecoară Ca șarpele-n taină ascuns, O masă-ntr-o ultimă seară, Cuvinte prea greu de pătruns, Grădina cu umbre tăcute Și trâmbițe vii de trei ori, Credințe pierdute sau mute Se duc la născutul de zori, Pilatus din Pont și un rege Culpabil de unicul crez, Culpabil de singura lege, De mir, de-adevăr, de botez, O gloată, vacarm, nebunie Și-o lege-aruncată-n eres, Trădare, minciuni, blasfemie Cu pietre-aruncate prea des, Sentințe în vagi tribunale Străine de-acel judecat, Victorii hoțești și urale Și-un singur lipsit de păcat Un drum, o Golgota, o cruce, Un om cu coroană de regi Credința în spate își duce Și-n sânge păcatele-ntregi, Nu plânge, nu geme, doar tace, Privește la cer, răstignit, Durerea în inimă-i zace, Că turma prea mult și-a iubit Și-L roagă pe Tată să-i facă În c...

PRIVEȘTE-MĂ Privește-mă de-aproape, să-mi vezi umerii goi de cântecul zăpezii și mugurii cei noi ce-așteaptă să-nflorească... Privește-mă așa cum, la-nceput de vremuri, doar Dumnezeu privea! Și să mă vezi frumoasă ori doar-așa cum sunt: o Evă-ndrăgostită de cer și de pământ, de clopotul luminii ce bate-atât de calm în ochii tăi când cerul se-adună-n vers de psalm. Tu ține-mă în brațe, ferește-mă de rău și mantie să-mi fie în noapte gândul tău, să-mi protejezi iubirea și nici măcar în vis să nu o lași s-ajungă la margine de-abis. Că de-am să cad vreodată în gol sau în blestem, cu glasul meu din urmă, pe tine-am să te chem să-ndepărtezi blestemul și să mă strângi în mâini cum strângi de pe altare fărâma sfintei pâini. Privește-mă, dorește-ți să mă privești așa, cum la-nceput de vremuri doar Dumnezeu privea! Hamburg, 19.04.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

SONETUL ERELOR TRECUTE Când soarele-a căzut pe umbra mea S-au dezghețat sub tălpi atâtea ere Ce-au stat închise-n două emisfere, Pe-un continent ce nu ne mai unea. Și-au curs secunde pline de tăcere Pe fruntea mea și-apoi pe fruntea ta, Iar umbra mi-a-nceput a tremura, Strivită de clepsidrele-n cădere. Din ere-ntregi n-a mai rămas nimic... Golindu-se de-atâtea înțelesuri, Și-au strecurat tic-tac-ul, pic cu pic, De vorbe reci, canoane și eresuri, În universul uimitor de mic Al altui timp prea plin de contrasensuri.                                            Hamburg, 17.04.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

PASĂREA MĂIASTRĂ ”-Pasăre pierdută printre munți de gheață Ce dorință-arzândă te mai ține-n viață, Care-amnar, ce lege încă-ți mai susține Cremenea de suflet scăpărată-n tine? Spune-mi ce-i cu tine, pasăre măiastră De-ai plecat din lume și-ai fugit sihastră Dincolo de toate clipele ce-odată Ți-au fost mângâiere-n viața zbuciumată?” ”-Îngere de pază, știi și tu că mie Mi-e mai dragă clipa dinspre veșnicie, Clipele ce-odată s-au vrut mângâiere, Sunt fragmente moarte, sunt doar o părere. Printre munți de gheață, în imensitate, Mi-e mai dulce zborul în singurătate, Mi-e mai drag respirul aerului rece Când, cu prospețime, sufletul mi-l trece. N-am dorințe-arzânde… știu că-s trecătoare Într-o viață-n care toate-s muritoare, Dar mi-e scris în sânge cânt de nemurire: Cremenea și-amnarul scăpărând iubire. Doar iubirea-mi este, Îngere de pază, Singura mea lege care mai vibrează În imensitatea liniștii albastre, Unde-i Paradisul ...

ALBASTRU Când îmi lipsești, iubite, cuminte mă așez pe maluri de tăcere, să te reinventez din visele ce-odată ne-aveau ca prizonieri, încătușați în miezuri de-albastre primăveri., sau din vâltoarea albă a florilor de nea ce-ți desenează chipul așa cum îl știa retina-ndrăgostită de iriși albăstrui împrăștiați pe câmpul privirilor căprui, din cerul plin de stele de care nici nu știi că stau la mine-n palme cu zecile de mii și le-aranjez pe toate, le modelez așa, să-ți fie strălucirea albastrului de stea. Apoi le-așez pe toate din nou la locul lor, să nu se simtă-albastrul prea vitreg de decor și mi te-aduc în minte ca pe un univers reinventat să fie, iubite, de neșters, iar de-ai să simți vreodată că ceru-ți este gol, pot să-ți zidesc din stele un azuriu atol, la care-atunci când cugeți, să poți mai des privi și să mă vezi acolo, dar spune-mi... l-ai primi?       ...

AR VREA CORBII... Ar vrea....ar vrea corbii să-mi fie veșmânt să-mi sfâșie trupul cât încă mai sunt mai tare ca moartea, c-o treaptă mai sus, cu-n petec de-albastru și-o viață în plus. Ar vrea... ar vrea corbii dar nu vor putea nicicând o secundă din suflet să-mi ia, că nu-i printre corbi, nu-i chiar corbul acel să-mi spintece timpul cu-aripi de-oțel. Încearcă să prindă un fir nevăzut și-ncet să-mi destrame veșmântul de lut, dar hainele mele-au făcut rădăcini înfipte-n adâncuri de calde lumini. Ar vrea să-mi pătrundă și-n ochii fierbinți, dar liniștea mea îi scoate din minți, se-ntorc resemnați de unde-au plecat, mai au... mai au corbii puțin de-așteptat.                                             H...

VINA MEA Călător prin tenebre n-am fost nici nu sunt, iar de-un timp nu mai calc nici măcar pe pământ, pe sub valuri ucise de nori cenușii n-am căzut niciodată-n adâncuri nevii. De mă vezi risipită-n grăunțe de lut, vina mea e că eu vină chiar n-am avut că spre cer n-ai privit sau n-ai vrut să privești, să nu cazi sub copite de cai îngerești. Ți-a fost greu sau... nu știu... temător să fi fost... strălucirea să-ți dea sentimentul anost că-ntre îngeri ai fi un etern răzvrătit împotriva a tot ce vreodat-ai iubit. Eu nu vreau să-nțeleg valuri negre de uri ce-ar târî, dar nu pot, în adâncuri făpturi ce-au ales către cer să privească senin, printre rânduri de-azur neatinse de chin. Vina mea e că eu vină chiar n-am avut... când am vrut să te-aud, ca un cântec te-am vrut, la nimic n-am sperat, doar am vrut să te am gând curat ca atunci când visare-ți eram, ca un înger venit din tărâmul cel ...

ACUM O ERĂ ȘI CEVA Pe țărmul tău am apărut cândva, Era acum o eră și ceva Când timpul alerga și el grăbit, Pe-acceași plajă, către asfințit. Eram noi doi pe-un țărm îngândurat, Cu-o altă barcă trasă pe uscat, Ce, ca și noi, adusă de vreun val, Își odihnea durerile la mal. Priveai tăcut, tăcută te priveam Și fără vorbe-atunci ne-nțelegeam, Ne măsuram în marea din priviri, Adâncul așteptatelor iubiri. Și ne-am iubit... cât ne-am iubit atunci, Călcând nisipuri aspre de porunci Și-atâtea legi în mare-am aruncat, Ca țărmul să ne fie mai curat. A fost o eră cum nu mi-a mai fost, În care mări și țărmuri aveau rost Și-n care pescăruși ne cunoșteau, Erau și zbor și gânduri ne erau. Dar asfințitul parc-a-nnebunit S-a stins în noi de nori învălmășit, Iar soarele-a căzut de undeva Să-ncheie-o altă eră și ceva.                   ...

DIN IUBIRE Din iubire-am tăcut, din iubire-am răbdat, din iubire n-am vrut să te fac vinovat de taifun, de furtuni care-n mine-au aprins câmpuri roșii de maci, fulgerări de nestins. Din iubire-am pătruns în adânc ochii tăi, să-nțeleg unde-au ars vii și-albastre văpăi, ce-au intrat... nici nu știu, poate-n inima mea sau în suflet... oricum le mai port undeva, unde-albastrul rămâne un vis doar al meu și-unde uși se deschid doar atunci când vreau eu, din iubire să-ți spun cât de mult îmi lipsești când furtuni se-ntețesc, dar în ele nu ești tăietura de fulger în câmpul de maci tot mai roșii de dor și de noi mai săraci, nici taifunul ce poate să-mi șuiere-n piept din iubire să tac. Nu mai plâng... doar aștept.                                   ...