VINA MEA

VINA MEA

Călător prin tenebre

n-am fost nici nu sunt,

iar de-un timp nu mai calc

nici măcar pe pământ,

pe sub valuri ucise

de nori cenușii

n-am căzut niciodată-n

adâncuri nevii.

De mă vezi risipită-n

grăunțe de lut,

vina mea e că eu

vină chiar n-am avut

că spre cer n-ai privit

sau n-ai vrut să privești,

să nu cazi sub copite

de cai îngerești.

Ți-a fost greu sau... nu știu...

temător să fi fost...

strălucirea să-ți dea

sentimentul anost

că-ntre îngeri ai fi

un etern răzvrătit

împotriva a tot

ce vreodat-ai iubit.

Eu nu vreau să-nțeleg

valuri negre de uri

ce-ar târî, dar nu pot,

în adâncuri făpturi

ce-au ales către cer

să privească senin,

printre rânduri de-azur

neatinse de chin.

Vina mea e că eu

vină chiar n-am avut...

când am vrut să te-aud,

ca un cântec te-am vrut,

la nimic n-am sperat,

doar am vrut să te am

gând curat ca atunci

când visare-ți eram,

ca un înger venit

din tărâmul cel sfânt,

sau un nor plutitor

între cer și pământ

care-ar vrea să se scalde-ntr-o

mare de vini,

dacă-n ochi ai avea

plutitoare lumini.

                             Hamburg, 07.04.19


Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu