ACUM O ERĂ ȘI CEVA

ACUM O ERĂ ȘI CEVA

Pe țărmul tău am apărut cândva,

Era acum o eră și ceva

Când timpul alerga și el grăbit,

Pe-acceași plajă, către asfințit.

Eram noi doi pe-un țărm îngândurat,

Cu-o altă barcă trasă pe uscat,

Ce, ca și noi, adusă de vreun val,

Își odihnea durerile la mal.

Priveai tăcut, tăcută te priveam

Și fără vorbe-atunci ne-nțelegeam,

Ne măsuram în marea din priviri,

Adâncul așteptatelor iubiri.

Și ne-am iubit... cât ne-am iubit atunci,

Călcând nisipuri aspre de porunci

Și-atâtea legi în mare-am aruncat,

Ca țărmul să ne fie mai curat.

A fost o eră cum nu mi-a mai fost,

În care mări și țărmuri aveau rost

Și-n care pescăruși ne cunoșteau,

Erau și zbor și gânduri ne erau.

Dar asfințitul parc-a-nnebunit

S-a stins în noi de nori învălmășit,

Iar soarele-a căzut de undeva

Să-ncheie-o altă eră și ceva.

                                            Hamburg, 04.04.19

Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu