Volumul ”ARIPI” - Prefață de Mihai Merticaru și Tănase Carașca

O CARTE DESPRE FRUMUSEȚEA

ȘI PURITATEA IUBIRII

       Silvia Rîșnoveanu, româncă rezidentă în Germania, ne surprinde prin acest debut de o maturitate incontestabilă, adevărate poeme ale luminii, care conturează profilul unei poete reflexive ce plonjează spectaculos în abisul sinelui. Sub pana Silviei Rîșnoveanu, iubirea, eterna temă poetică, dobândește un timbru nou, o altă corporalitate lirică, o ordonare simfonică a discursului, o veritabilă magie a comunicării. Poemele sale au ceva din fastul  unui act solemn, nimic din  vâltoarea lumii contemporane nepătrunzând în acest univers poetic al esențelor.

       Dragostea absolută, tristețea, dorul, neliniștea, sunt sentimente general-umane, pe care poeta le trăiește cu o intensitate maximă, dar și cu o nereținută voluptate a discreției. S-ar putea spune că, pentru Silvia Rîșnoveanu, actul scrisului nu e decât contemplarea propriei pasiuni, o intensă vibrație interioară, poemele sale trăgându-și substanța dintr-o privire la microscop a unor momente cruciale din traseul său existențial. Percepția poetică este fixată pe episoadele simbolice ale unei vieți intens trăite, scenele neliniștitoare alternând cu momentele de grație și armonie.

       Prin compunerea unor tablouri luminoase și tonifiante, aceste poeme,  cu o prozodie îndelung cizelată, reprezintă un apel discret la regăsirea purității și armoniei primare a sufletului:   Dar voi pleca doar când cireși în floare / Îmi vor aprinde-n suflet focul viu,  /În sol fertil găsi-voi alinare, /Iar, ție, rădăcină am să-ți fiu./ Din ea vor crește ramuri către soare  / Și, nimănui, nimic n-om tăinui, / Iar lumea  noastră plină de candoare, / Într-un copac cu flori, va dăinui.

       Poeta știe să împerecheze cuvinte care, prin zborul lor nupțial, ne insuflă sentimentul eternității : Eu cine sunt? Sunt pana care-a scris / Și încă multă vreme va mai scrie,/ Iubirii noastre, lungul manuscris, / Ce-o dăinui în vremea ce-o să vie.

       Cultivând un unvers fabulos, racordându-se la sensibilitatea romantică, Silvia Rîșnoveanu creează, prin poezia sa, viziuni autentic emoționante, menite a declanșa, în sufletele cititorilor, emoții durabile. Unele poeme dobândesc accente de mister orfic, iar în altele ideea predestinării se insinuează pregnant, potențând sinceritatea declarației de dragoste:  Iubirea mea, la început cuminte, / Te va cuprinde-ncet, va fi un vis,/ Iar, mai  târziu, o dragoste fierbinte/ Ne va uni, de fi-va-n stele scris.

       Poetă autentică, Silvia Rîșnoveanu știe că ar putea cădea în ridicolul sentimentalismului patetic și, de aceea, nu folosește cuvintele care să-i certifice arderea afectivă pentru un el mult mai ancorat în pragmatismul realității:  De m-ai privi, mi te-aș aduce-n palme, / Ți-aș dărui comoara

din cuvinte,/ Te-aș răsădi pe veci la mine-n minte/ Să-mi luminezi cărarea înainte/ Și să mă porți spre ape vii și calme.

       Confesiunile sale nu sunt clamoroase, ci reflexive și ușor imperative, luciditatea ajutându-o să-și nuanțeze mijloacele de expresie și să dezvăluie profunzimi de suflet încărcate de vibrație autentică și invocații predictibile: Iubirea mea nu este arzătoare/ Și nu s-aprinde ca o vâlvătaie,/ Nu e ca un vulcan,  clocotitoare/ Și nici nu-ți răscolește-n măruntaie./ Nu arde pentr-o clipă și-apoi moare,/Nici nu lasă în urmă doar cenușă,/ Nu se încrâncenează și nu doare,/ Nici sângele nu-ți bea, ca o căpușă (Iubirea, ca o perlă).

       Versurile poetei noastre se dovedesc pline de substanță și de idei, dezvăluind o expresivitate plurivocă, o apreciabilă dimensiune spirituală și artistică. Predominantă e bucuria, setea nestăvilită de viață, intensitatea trăirii pe care numai erosul, în stare genuină, o poate genera:   Erai acolo, în culori sublime, / Că , Doamne, curcubeul erai tu, /...În zborul meu spre zările senine, / Atât cât timpul nostru va mai fi, /Nu văd vreo dimineață fără tine / Și nicio clipă fără a te iubi. ( În grai ceresc)

       Pentru  Silvia Rîșnoveanu, poezia este nu doar expresia unui spațiu interior esențializat, ci și o posibilitate de a uni planul terestru cu cel astral: Acolo, printre nori, e lumea noastră, /E locul nostru simplu și firesc, /Un curcubeu și-o pasăre măiastră, /Iubindu-se mereu în grai ceresc (În grai ceresc ).

       Mizând pe nuanțe și sugestie, imaginile descriptive, fluente și transparente din această carte degajă un sentimentalism bine stăpânit, sugerând încremenirea timpului într-o clipă senină dădătoare de speranță: Dau viață eternă, îți sunt elixirul, /O dulce-alchimie-n destin nevăzut, /Licoarea la care-ai sperat și-ai crezut/ Că poate,-ntr-o clipă, să-ți umple potirul (Îți sunt elixir).

       Dăruită cu o sensibilitate autentică, Silvia Rîșnoveanu scrie o pezie intelectuală, cu aluzii culturale și mistice, adevărate poeme ale luminii, respectând regulile versificației clasice, cu ritm, rimă și măsură, cu formule tradiționale consacrate. Poeta știe că o rimă perfectă se obține prin asocieri de cuvinte cu valori morfologice diferite, foarte rar întâlnindu-se situații în care să rimeze substantiv cu substantiv și verb cu verb etc.:    Că nu-și lua privirea de la fată  /Decât atunci când se pierdea în zare, /În urma lui se mai uita o dată, / Apoi pleca spre casă-n graba mare. /El ar fi vrut s-o ducă pân-acasă / Și să îi care vasul plin cu apă, /Dar cum să facă? Tatăl ei n-o lasă, Cu el, nicio poveste să înceapă (Legenda celor șapte izvoare ).

       Filosofia poetei constă în a privi viața ca pe un dar, bucurându-se de privilegiul de a exista și de a iubi, trăindu-și viața în limitele ei aurorale, dezvăluind un eu liric optimist :  Te simt în mine,-acuma-, n miez de vară / Un câmp de flori ce-abia au înflorit (Flori de câmp ).

        Cartea Silviei Rîșnoveanu este un splendid omagiu adus iubirii, un ghid prin grădina deliciilor, în versuri de o apodictică sinceritate, care afirmă inepuizabila capacitate a dragostei de a sfinți existența:  Voi  apăra, cu orice preț, iubirea, / Că, pentru mine, e al vieții foc, / E rostul meu, e calea și menirea, /Iar viața e miracol, nu e joc (Fereastra ce-am închis ).

       Poetă de o elevată vigoare expresivă, Silvia Rîșnoveanu ne propune o lirică purtând pecetea modernității, cu verbul intens metaforizat, rostit fără ostentație, dar cu mare putere de seducție: Când ochii ni s-au întâlnit / Și-au înflorit  a primăvară /...Eu ți-am zâmbit și s-a făcut lumină /...Mă simt,  în mâna ta, ca o vioară /Ești gândul zilei, care mă răsfață / Și care-mi umple cerul de culoare.

       Metafora-simbol care domină volumul este aceea a zborului, semnificând permanenta aspirație spre înălțimi, spre absolut, o neostoită căutare a armoniei interioare, ardenta dorință de sublimare, de purificare:  În zborul meu spre zări senine/    În zbor, în dans, un fluture-i iubirea/    M-avânt în zbor, în dansu-mi solitar,/ Pe-o muzică ce-mi cântă în surdină/ ...Am învățat să zbor, iubitul meu, /M-am înălțat mai sus de curcubeu/   M-ai învățat să năzuiesc spre soare/    Acolo, printre nori, e lumea noastră/  Aripi albastre-n zborul jucăuș/    Aruncă-mă-n stele, să pot să le-ating/    Cu tine-ntr-un zbor nesfârșit să mă nărui.

        Constantele universului său poetic sunt iubirea, lumina, florile, neliniștea, iluzia, îndoiala, culorile, visul, fluturele, fereastra, zăpada, lacrima, vioara, trandafirul, izvorul, marea, oceanul, cântul, jocul, mireasma, albul, furtuna, zorii, miracolul etc., toate aduse diversificat la numitorul comun al tainei, într-un joc de irizări diamantine.

        Autoare cu o întinsă cultură poetică și o inteligență pe măsură, Silvia Rîșnoveanu ne oferă un inedit  jurnal liric al iubirii, impresionând prin puritatea trăirii într-un regim al firescului, prin prospețime, imprevizibilitate și impetuozitate, prin sentimentul contopirii depline cu natura. Reușind  să condenseze o lirică a angelismului și a stărilor de extaz, prin acest volum de poeme, Silvia Rîșnoveanu ne oferă, din toată inima, un dar de mare preț, o sărbătoare a revelațiilor și a ancestralităților, o carte care poate aspira cu brio la PREMIUL PENTRU DEBUT al Uniunii Scriitorilor din România.

                                                                                                                              Mihai MERTICARU

IUBIREA ÎN CULORI ALBASTRE

Pe valea râului Bistriţa, în orăşelul Buhuşi din judeţul Bacău, în zi de 13 florar 1959, a apărut pe lume într-o familii de muncitori la fabrica de postav din localitate, a doua fiică  ce a primit numele de botez Silvia. Familie modestă, disciplinată şi serioasă, cu un comportament pe măsură, părinţii au depus eforturi substanţiale pentru educarea şi formarea celor patru fete ale familiei (au mai apărut două după), probleme de tot felul ivindu-se la tot pasul.

Silvia a fost un copil precoce. Interesată de secretele ce se ascundeau în literele din cărţile surorii mai mari, curioasă şi avidă după nou, la vârsta de 4 ani şi-a însuşit tainele literelor mai mult furând şi ştia deja să citească. Părinţii surprinşi de descoperire, iniţial au crezut că fata îşi imită sora mai mare, învăţând textele din manualele şcolare pe dinafară, dar s-au convins  de capacitatea copilei abia când i-au dat un ziar, iar ea a citit fără să se încurce.

Copilul precoce a crescut şi a urmat cursurile gimnaziale şi ale liceului de cultură generală la actualul colegiu „Ioan Borcea” din oraş, fiind o elevă silitoare. Sub îndrumarea prof. Petre Almaşu, în gimnaziu a citit foarte multe cărţi, iar mai târziu, în liceu, profesoara de limba şi literatura româna Stela Dumitroaia, a intuit în eleva Silvia Iosub talentul pentru scris. Un eşec la examenul la facultate, o trimite spre industrie, în Braşov, apoi în Sibiu, iar în paralel urmează cursuri de specializare în reflexoterapie.

În anul 1980 se căsătoreşte preluând numele de Rîşnoveanu, iar în anul 2010 se stabileşte în Italia. În anul 2014 îi moare soţul şi hotărăşte să se stabilească unde locuia fiica sa cea mare, la Hamburg, în Germania, unde trăieşte şi în prezent.

Încercări în ale scrisului au existat încă din anii tinereţii, dar o preocupare mai accentuată în acest sens, se conturează în anul 2001, când prof. Ioan Rusu îi remarcă talentul şi o încurajează să publice: „A învăţat vlăstarul că în viaţă / Răzbeşte cel ce soarele-şi doreşte / Şi nu contează cum arăţi la faţă, / Ci cât de tare inima-ţi iubeşte. / Iar ramurile, chiar de-s găunoase / Şi măduva din ele nu e plină, / Când rădăcinile sunt sănătoase, / Coroane se îndreaptă spre lumină”. (Copacul, pag. 38)

Debutează în anul 2008 în revista „Rapsodia” a Centrului Militar din Sibiu cu poezie. Începe colaborarea la mai multe reviste online (Amprentele sufletului, Nomen Artis, Confluenţe literare) cu grupuri de poezie, dar şi la antologii: Gânduri dintre anotimpuri – 2015 şi Printre boabe de cafea-2016. Tot în 2016 participă la concursul internaţional de poezie „Corona” din Italia unde a obţinut locul I la secţiunea de poezie cu temă dată (poezie cuantică) şi titlul de câştigător absolut al concursului.

Înţelegând rolul poetului de a dărui, Silvia Rîşnoveanu realizează că „Noi nu suntem doar trupurile care / Clădite-au fost din preţiosul lut, /  Suntem scântei din viaţa viitoare / Lumini din Creatorul Absolut”. (Chemare pag.32) sau „Simt seva verde-a vieţii cum inundă, / Din adâncimi venind, prin rădăcină / Dorinţe stranii mie, îmi fecundă / Şi din genuni, le scoate la lumină” (Aripi, pag. 22).

Cine este de fapt Silvia Rîşnoveanu? Se prezintă chiar ea, în poezia „Cine sunt eu?” de la pag. 86: „Eu cine sunt? Sunt gândul, ce tiptil / Se cuibăreşte-n mintea ta senină, / Îţi răscoleşte dorul şi subtil, / Iubirea ta o converteşte-n liră. // Eu cine sunt? Sunt licărul ascuns, / Ce îţi coboară-n liniştea târzie / Să-ţi lumineze visul nepătruns / De vraja ce se-ascunde-n poezie. // Eu cine sunt? Sunt pana care-a scris / Şi încă multă vreme va mai scrie / Iubirii noastre, lungul manuscris / Ce-o dăinui în vremea ce-o să fie”.

Prezenta carte cu titlul sugestiv „Aripi” este debutul editorial în volum al Silviei Rîşnoveanu, în care a adunat poeziile scrise de-a lungul timpului trăit în diferite ipostaze ale vieţii. După parcurgerea conţinutului, convingerea generală este aceea că Silvia Rîşnoveanu este o poetă a iubirii în toate culorile şi nuanţele curcubeului, dar în mod deosebit cele din albastru şi derivatele sale. Albastrul este reprezentat în poeme ca un laitmotiv ce domină creaţia, precum domină Albastrul de Voroneţ picturile mănăstirilor din Moldova. Marea, cerul, zarea, florile, lumea, stelele, liniştea, apele, privirea, ochii, seara, fluturii, sărutul, mantiile, căile stelare, ploile şi multe alte elemente din univers sunt presărate în albastrul rupt din arcul curcubeului şi completat cu alte culori bine definite sau complementare.

Folosind constant o formulă poetică interferențială, problematica adusă în discuție este complexă, vizând mai ales iubirea,  condiția umană, statutul omului în vârtejul contemporan,  timpul, sinele, viața, moartea, mitul, poezia etc.

Pana artistului-poet în versuri măiestrite cu migală, desenează într-un albastru limpede, bine definit şi întâlnit la tot pasul, cu preponderenţă iubirea în toate nuanţele, solfegiile, tonalităţile şi simţămintele ei. Iubirea, acest sentiment care capătă valenţe universale în înţelesul său, în poeziile Silviei Rîşnoveanu este îndreptată în mod deosebit acolo unde poate fi definită cel mai bine şi complet, spre persoana iubită, perechea-nepereche pe care inima a aflat-o la momentul căutărilor. Iubitul devenit muză, este cel care dă aripi poetului si devine implicit sursa de unde îşi trage seva: „Cu pletele ca valurile mării, / În care-adie răsuflări de vânt, / Uşor m-arunci în liniştea creării/ Şi te transformi din muză în cuvânt // Te scriu atunci când noaptea e târzie, / Şi stelele-ntre gene licăresc, / Zâmbind, te regăseşti în poezie / Tu, muza mea cu chipul îngeresc.” (Muză pentru un poet, pag. 24). Alesul este adulat, dorit, căutat, aşteptat, dezmierdat, iubit în versuri de o sensibilitate care depăşeşte hotarul unui erotism profund, dar redat în termeni poetici de înaltă simţire şi echilibru scriitoricesc: „Sunt cântecul tău, sunt cântec iubite, / Îţi intră în sânge atunci când respiri, / Îşi fac loc în suflet aprinse trăiri, / Ascultă iubite şi să nu te miri / Că note de dor măiastru sădite / Vor fi pentru noi, poveşti nesfârşite” (Iubire în cheia sol, pag. 34) sau „Sunt dorul tău ce curge-acuma lin / În cântecul din note-ncet ivit. / Pe-un portativ, cu dragoste tivit, / În cânt şi-n dans, iubirea ţi-o alin” (Sonet în pas de dans, pag. 35).

Trăirea, ca experiență personală,  statuează permanența perechii adamice. Viața e văzută ca un joc în doi, un joc minunat ce se petrece cu bucuria reciprocităţii, responsabilităţii şi dăruirii totale: „Și ne-am întins în iarba parfumată, / Cu stelele deasupra, strălucind, / Cu liniștea aceea minunată, / În care-auzi izvorul, clipocind. // Și ne-am iubit, și-am plâns de fericire / Și ne-am pierdut în vise, uneori, / Iar peste noaptea noastră de iubire, / Au răsărit, în zare, primii zori” (Noapte de vară, pag.174) sau „Aud ca prin vis... îmi spui că-s frumoasă / Cuvintele tac... pe buze se-opresc, / Strivite-n sărut. Iubite, mă lasă / O clipă și-atât... să-ți spun: te doresc!” (În ochii tăi, pag. 248). Este un joc tulburător al erotismului curat , înmiresmat cu aromele aproapelui care pătrund în cele mai profunde celule ale simţului uman, stârnite de magnetismul apropierii de persoana iubită.

Dar cum în iubire se pot stârni furtuni chiar şi într-un pahar cu apă, gândurile negre, regretele, reproşurile, resemnarea îşi fac simţită prezenţa în poeziile Silviei Rîşnoveanu ca o consecinţă de moment, care lasă de multe ori loc dezamăgirii, frustrării, deznădejdii, geloziei, regretelor, urii, orgoliului, dar şi speranţei revenirii la liniştea atât de necesară cuplului. Nu lipsesc elementele  ce compun stările conflictuale ale iubirii, în toate formele simţirilor profunde, tulburătoare, cutremurătoare, uneori de recunoaştere a înfrângerii, a lamentării sau a resemnării în faţa realităţilor vieţii.  Singurătatea, lipsa persoanei iubite în momente de restrişte se citeşte în versurile poemului Tu nu mai eşti de la pag. 50: „Eu tot aştept, când mă trezesc, / Să văd privirea ta albastră, / Dar ochii mi se umezesc / Când văd doar cerul pe fereastră”. Marea cu valurile ei învolburate, cu furtunile stârnite din senin, provoacă sentimentul de frustrare a singurătăţii, dar şi a reproşului izvorât din adâncul sentimentului trăit, împărtăşit şi trecut după orizontul albastrului infinit:”Se-nalţă valurile pân’ la cer, / Când sufletul mi-e freamăt de furtună / Şi te-aş chema, dar n-aş putea să-ţi cer / Iar glasul mut, ce-ar reuşi să-ţi spună? / Şi mă cufund în marele mister / Al unei întrebări, ce-acum îmi este / Un laitmotiv, un strigăt în eter: / Sunt doar o nălucire-ntr-o poveste? // De ştiu că-mi eşti cuminte, pot să-nfrunt / Orice răspuns mi-ai da la întrebare”. (Dintre valuri, pag. 74).

Cum între frumos şi urât, rău şi bine, succes şi eşec există de regulă doar un mic prag, aşa şi în iubire, de la extaz la agonie distanţa este atât de neînsemnată încât uneori se confundă cu timpul: „Cum crezi că vei putea trăi în pace, / Când pentru tine pacea nu există / Şi din nimic, războaie tu poţi face / Iubirea aruncând ca pe-o batistă. // Te du să îţi deşerţi a vieţii zgură,/ La mal de mare să îţi verşi preaplinul / De lacrimi şi de ciudă şi de ură, / Din care iese spumegând, veninul”. (Veninul, pag. 128).  După gândurile negre ale iubirii, după speranţă, dezamăgire, vine rândul reproşului: „Tu ai văzut cum ochii mei imploră / Şi-ţi cer să vii sau să-ţi aduci aminte / Că ne-am iubit. Tăcerea ta ignoră / Tot ce-ai promis, odată prin cuvinte”. (Legi neştiute pag.114), dar şi atenţionarea că, iubirea poate fi conservată şi unilateral, cel puţin în momentele de criză: „De teamă să nu-mi spulbere iubirea, / Fereastra dinspre suflet o închid / Şi-am să veghez, n-am să mă pierd cu firea / Să nu o spargă iar un vânt perfid” (Fereastra ce-am închis, pag.100).

Iubirea pentru cea care i-a dat viaţă este un preaplin adresat cu respect şi duioşie în versuri de o sensibilitate puternic ţesută, ca între firele de tort ale marelui Coşbuc: „Parfumul lor îmi răscoleşte-n gânduri / Şi mi le poartă-n voie prin eteruri, / Te rog, de au ajuns la tine-n ceruri, / Prin ele să-mi trimiţi nescrise rânduri. / Să-mi spui ce faci şi ce mai face tata / Şi pe la voi, prin iarnă se renaşte? / Cum e pe-acolo când la noi e Paște, / Sau cât de nemiloasă-i judecata? //Pot să te-ntreb: tu ai băgat de seamă / Că n-am mai fost de-atâta timp pe-acasă? / Aş vrea să merg…mi-e dor şi mă apasă / Căci iar ţi-au înflorit salcâmii mamă” (Şi-au înflorit salcâmii mamă, pag. 36): Pe aceeaşi temă, găsesc în cartea Silviei un poem înduioşător în care sensibilitatea se revarsă cu asupra de măsură peste cei trecuţi în nefiinţă:”Eu tot copil şi mama tot bolnavă, / Aşa era când m-a trezit din vis / Cu vocea-i caldă şi încet mi-a zis: / „Copila mea cea dulce şi suavă, / Tu să nu plângi, dar cred că-mi este ceasul / Să merg şi eu undei tăicuţu-i dus, / Nu te-ntrista căci noi, în ceruri, sus / Îţi vom veghea şi creşterea şi glasul…” (Peştişorul de aur, pag. 213).

Universul iubirii este prezent în totalitatea creaţiei divine şi este perceput de Silvia Rîşnoveanu ca un tot unitar care completează sentimentul uman atât de sensibil, nobil şi curat. Natura cu tot ce conţine ea, cerul cu soarele, luna şi stelele, pământul cu munţi, ape, câmpii şi marea… Marea este una dintre iubirile pe care poeta le împleteşte în salba ei de gânduri, dorinţe şi idei artistice, pentru a transmite cititorului intensitatea ce poate fi percepută de chemarea dragostei. Ca şi marea cu liniştea apelor oglindă, cu valurile înspumate ori cu furtuni violente, omul îndrăgostit trece de la o stare la alta.   Marea este martora iubirii desăvârşite şi a chemării spre o simbioză a frumuseţii în doi: „De vei voi să ne-ntâlnim iubite, / Să vii la ţărmul mării, mai pe seară, / Când razele de soare-s mistuite / De cercul lunii care stă s-apară” (La ţărmul mării, pag.148)

Ca un cântec de leagăn, izvorul, ulciorul şi iubitul apar ca într-o baladă cu Meşterul Manole, îngânată de vocea Anei ca o chemare şoptită a sufletului, a speranţei: „Povestea ce-o spunea în taină vântul, / Pleca în patru zări de la arţarul / Care-a jurat să-mprăştie cuvântul / Despre-o iubire ce-a trăit amarul. // În fiecare zi venea-n poiană / Cu mâna dreaptă, strâns ţinea ulciorul / Şi cu o voce dulce, diafană / Abia şoptită, întreba izvorul: / Tu care vii din munte, de departe, / Nu mi-ai văzut iubitul, dacă vine?” (Legenda celor şapte izvoare, pag. 156).

Chiar dacă Silvia Rîşnoveanu a ales să trăiască pe alte meleaguri, dragostea, iubirea de ţară, de poporul din care s-a zămislit, interesul pentru ceea ce se întâmplă în zilele noastre o îndeamnă să scrie versuri pline de simţiri înălţătoare, dar şi de dezamăgiri majore: „Tu ţara mea ce vii din veşnicie / Cu ape limpezi şi cu munţi făloşi, /  Mă tot întreb: cum de-a fost dat să fie / Să-ncapi pe mâna unor ticăloşi! // Vai ţie scumpă naţie română / Din amplu zbor, destinul ţi s-a frânt, / Ridică-ţi iarăşi fruntea din ţărână, Şi fii lumină blândă pe pământ” (Tu ţara mea, pag. 185). Revolta căderii ţării într-o stare de promiscuitate generală, este prezentă în câteva poeme memorabile sub forma unor reproşuri la adresa celor care au avut de-a lungul anilor frâiele ţării în mâini, dar  le-au manevrat în alte scopuri decât cel general: „…Iar noi iubim, iar ei ne nimicesc / S-a cuibărit aici un neam drăcesc / Şi de la el cu-atâtea rele plouă / Ne-am săturat de-atâta-ntors obrazul / Şi să trăim cu suflet umilit, / Oricât de tare viaţa ne-a călit, / Tot ni se rupe sub sclavii grumazul” (Stele pe cer, pag. 182).

Un poem extrem de interesant cu inserţii ludice în care este prezentată în parametrii extrem de bine conturaţi viaţa românului de rând din perioada postdecembristă, dar şi revolta pentru dezinteresul celor de la putere pentru cei mulţi şi obidiţi este Rugăciune de la pag. 79 din care redau câteva versuri: „Atât să-ți fi rămas: doar să te rogi / Să se întoarcă mândrii inorogi, / Să schimbe soarta lumii și apoi, / În pace, să domnească peste noi, /// Te-au îmbrăcat în haine de milog, / Ți-au injectat sclavia ca un drog, / Și inepții de legi au zămislit, / Cu care să te țină-nlănțuit. / Nici casă nu mai ai, nici așternut, / Și chiar și viața ți-e cu împrumut, / Ce să mai pui pe masă, nu mai știi, / Nu poți să mai ai grijă de copii, / Dar stai în resemnare și, tăcut, / Te uiți cum joc de tine și-au bătut. Simţim aici obida revărsată din versurile comparabile cu cele din „Noi vrem pământ” al clasicului Coşbuc, ameninţarea răului de către cei năpăstuiţi a căror răzbunare nu va întârzia să vină.

Tot în tonul revoltei şi al observatorului critic la ceea ce se petrece în lume, ca o constatare care nu-şi află formula de rezolvare a ecuaţiei la problemele actuale, poeta le percepe ca pe o ameninţare apocaliptică: „Pământ-i pe moarte, iar ceru-i pustiu, / Nu-i nimeni să strige, nu-i nimeni să geamă, / Stau toţi în durere, tăcere şi teamă, / E surd Universul, dar plânsetu-i viu” (Apocalipsă, pag.220) .

Cu mâinile-i pricepute de terapeut, dar şi cu un puternic simţ al percepţiei stărilor omeneşti, Silvia Rîşnoveanu ajunsă la vârsta când se numără mătăniile din şiragul gândurilor, conştientizează că la un moment dat, viaţa se mai consumă şi din rezerva amintirilor :”Nici nu mai ştiu când am pierdut cărarea, / E-n asfinţit şi-ncep să rătăcesc, / Un munte de-amintiri închide zarea / Şi tot mai mult în ele m-adâncesc”. (Drum în asfinţit, pag. 60).

Chiar şi moartea, ultima etapă a vieţii, o dilemă existenţială, nu este privită cu dispreţ ci cu o toleranţă poetică ce pare a fi mai degrabă o realitate nostalgică peste care nu se poate trece fără împărtăşania vieţii, dăruită dintr-o compătimire ludic-drăgăstoasă: „Ce trist arăţi şi ce pribeagă, / Cum mergi zăludă, fără rost, / Cu-aceeaşi haină veche, neagră / Nu ai nici pat nici adăpost” (Cu tine moarte n-am nimic” pag. 243)

O sinteză a vieţii pe care poeta o percepe, dar şi o presimţire a plecării şi reîntregirii în spaţiile astrale, este zugrăvită cu măiestrie şi aleasă fineţe în poemul Librăriile astrale de la pag. 228: E-o liniște acută-n atmosferă, / O muzică ți-ajunge la ureche, / E-așa frumoasă, dar e-atât de veche, / Cântată, undeva-ntr-o altă eră. //  Dar vremurile te-au purtat departe, / Ne-au despărțit albastre căi stelare, / Căci tu ai poposit pe Carul Mare, / Iar eu îmi scriu trăirile-ntr-o carte. // Tu taci și te-adâncești în reverie, / De parcă-ai vrea să mă-ntâlnești în vise, / Sau poate-ntr-un volum de versuri scrise / Pe fiecare stea din galaxie. / Dar, ca să mă găsești, există-o cale / Ce duce-nspre iubirea mea ce-așteaptă, / Sus, în eter, pe cea din urmă treaptă, / La Templul Librăriilor Astrale. / În locu-acesta, la sfârșitul vieții, / Se-adună-n ceruri paginile scrise / Volume-ntregi cu amintiri și vise, / Și se-ntâlnesc, la o cafea, poeții.

Ideea nobilă a iubirii străbate cu delicateţe cartea Silviei Rîşnoveanu, de la un capăt la altul, cu tot ce conţine bun şi rău acest simţământ care ne proiectează pe noi oamenii în Edenul fără limite al propovăduirii speciei nu din necesitatea momentului, ci din bucuria şi surpriza plăcerii.

Prozodia ca formă literară lirică prezentată în vol. „Aripi” este practic o comunicare continuă între autoare şi organul-motor al vieţii, care percepe, simte şi înregistrează, dar şi reglează reacţiile pentru creşterea sau descreşterea consecinţelor acestora. Pentru a crea această stare continuă, comunicarea se realizează prin forme artistice măiestrite în metafore ce dau un plus de sens ideii urmărite, care vine să întărească firul colorat care reiese din poem: priviri oprite, a timpului dungă, albastre ploi, pridvoare de ceaţă, cuvinte care tac, tandru zefir, lumina străjer, brazi argintii în haine de clerici, dans alb, sunt doar câteva exemple sugestive care vin în sprijinul celor afirmate mai sus.

Ca tehnică a versificării, vorbim aici de o prozodie în stilul clasic sub toate formele consacrate: rimă împerecheată (1-2;3-4), rimă încrucişată (1-3;2-4) şi cu preponderenţă rimă îmbrăţişată (1-4;2-3) care imprimă parcă un ritm de marş melodramatic poeziei.

O altă caracteristică tehnică utilizată adesea de autoare este aceea a repetiţiei prin anaforă şi epiforă. Prin repetiţie autoarea sugerează tăria ideii, simte mult mai adânc necesitatea înţelegerii şi transmite un mesaj prin care îşi strigă relaţia de moment cu inima. Întrebările în general sunt retorice şi dialogul este cel care trebuie să dea răspunsul potrivit.

Dulcele stil clasic aplicat cu preponderenţă  de debutanta Silvia Rîşnoveanu în volumul „Aripi” are calităţile unei prozodii bine organizate în versuri cu ritmul şi rima bine studiate şi de un lirism comparabil cu marii clasici ai literaturii române. Cu inserţii de modernism bine echilibrat în versuri închegate cu un profesionalism surprinzător de bine proporţionat pentru un debutant care la o vârstă când mulţi îşi încheie socotelile cu interesul cotidian, domnia sa prinde aripi îngereşti şi ne dăruieşte cu mărinimie feminină o lecţie de iubire poetică pe cele mai înalte note ale portativului. Muzica stârnită de versurile cuprinse în poemele volumului „Aripi” au tonalitatea melancolică a muzicii clasice izvorâte din vioara unui virtuoz al arcuşului care ajunge în cele mai sensibile unghere ale sufletului admirator al artei adevărate.

Câteva încercări sporadice în vers alb vin să completeze salba poemelor bine închegate, demonstrându-ne că Silvia Rîşnoveanu dispune de rezerve serioase şi că pe viitor ne va încânta cu apariţia unor noi volume de versuri care să-i completeze zestrea ce o va lăsa generaţiilor viitoare.

Studiind cu mare atenţie conţinutul prezentului volum, personal sunt convins de talentul Silviei Rîşnoveanu şi cred că nu greşesc dacă o proiectez direct în mijlocul scriitorimii române făuritoare de  opere de calitate pentru zestrea literaturii naţionale.

Succes Silvia!

                                     Tănase Caraşca