Volumul ”AMANDAR, ÎNGERUL IUBIRII” - Prefață de Daniel Corbu

SILVIA RÎȘNOVEANU ȘI POEZIA CA SFÂȘIERE ORFICĂ

Poetă de mare forță lirică, Silvia Rîșnoveanu scrie o poezie neoexpresionistă bazată pe un catharsis al trăirii poetice, pe o ademenitoare alternanță între concret și abstract, menținînd în metafizic discursul liric. În cartea pe care-o avem în față, Amandar, îngerul iubirii, care urmează debutului editorial (Aripi, Editura ,,Editgraph”, 2017), autoarea se arată a fi o acribioasă practicantă a eironului, desigur în binecunoscutul sens al lui Novalis, acela de a da banalului un prestigiu misterios, iar finitului o aparenţă infinită. Propria existență, cu tot spectacolul existențial, este etalată ca sfâșiere orfică. Avem astfel de-a face cu o lirică percutantă, scrisă împotriva locului comun, a conveniențelor, a ideilor primite de-a gata, cum ar spune Flaubert, a realului agresiv, o lirică unde predomină o revoltă de fond, o căutare a sensului ființial și o dominație a viziunii morale.             

Raportarea la lume este, în toate cele patru cicluri ale cărții (Amandar, Poezii de azi, Sonete și Poezii de ieri) prilej de autodefiniri, de dislocări și de construcție  al unui spațiu sacralizat prin iubire și divinație. Purtată de ,,mirajul unor vise-amăgitoare”, poeta se crede ,,un vers din rugăciune”, din rugăciunea iubirii, desigur. ,,În sângele meu se-aud voci și șoapte/ Un biet minutar mai ticăie-n noapte”, spune poeta, cu gândul rîvnitor la ,,o altă geneză”, unde ,,Iubirea strălucește din nou, făr' de măsură”, unde bîntuie ,,amintiri din vechea Atlantidă”. Ea crede cu toată ființa  într-o iubire ,,care poate să mute munții și să coboare cerul,/ S-apună în tăcere când socoate/ Că în sfârșit și-a săvârșit misterul.” În spirit neoromantic, poeta risipește în pagini un număr impresionant de autodefiniri. Spune: ,,Sunt îngerul ce n-are-acum un nume”. Sau: ,,Sunt bolta-nstelată ce-ascunde-n abis/ poeme de noapte-așternute-ntr-un vis.” Și: ,,o punte stelară-ntre noapte și zi” sau ,,ofrandă zeiască de cîntec șoptit”. Autoarea simte nevoia unui mod de prezentare în fața cititorilor: ,,Nu mă cunoașteți, nu știți cine sunt,/ Nu știți că am murit de mii de ori,/ Sub greutatea falselor rigori/ Sau de cuvinte biciuită crunt.” Deseori cuvintele autodefinirilor sunt accentuat pesimiste, bacoviene, ca în sonetul Nimic: ,,Nu sunt nimic din ce-aș fi vrut să fiu/ Nu am nimic din ce-aș fi vrut să fie,/ Sunt doar un vis ținut în colivie,/ Bun la nimic… himeric și pustiu.”

Atacate cu mult curaj, temele poeziei Silviei Rîșnoveanu sunt cele mari: Nașterea, Căutarea sensului ființial, Moartea, Nimicul, Iubirea. Iar textele sale ne poartă printr-un fel de fiestă a elementelor: trupul, ochii, umbra, cuvîntul, vocea și, mai ales, memoria. Cu o dicție clară a ideilor și un ton original al discursului, poeta avansează întrebări neliniștitoare, de cele mai multe ori de filosofie sceptică,  deșirînd ușor firul unor întîmplări trecute sau al unora niciodată întîmplate, dînd impresia de jurnal liric. Ea poate oricând scrie despre ,,un dans solar, de la canoane la ispite”, despre o plimbare ,,prin parcuri ruginite, pe alei” sau despre ,,vrăji cu flori de iasomie” sau chiar despre aripa dumnezeirii ,,ridicându-mă-n plutire/ prin oceanul nesfârșit.”  

       Poemele primului ciclu al cărții se așează în albia unui cântec nesfârșit al iubirii din păcate niciodată împlinite, al unei fără de oprire visări: ,, Poate-am să uit ce chip aveai/ Când conjugam un timp trecut/ Al verbului ce îmi erai/ Între-amăgire și sărut/…// De-ai să ajungi și-ai să mă chemi/ Din continentul alb și tern/ Eu, ca ninsoarea altor vremi,/ Peste-amintiri am să m-aștern.” Astfel, febra unei iubiri ideale e plină de neliniști, de-ntrebări deseori retorice, care oferă textului o substanță tragică. Să cităm un fragment din poemul Întrebări (ne)firești: ,, Ce rădăcini adânci, ce ramuri ne despart,/ ce neguri ne-nfășoară, ce ape ne-adâncesc/ în depărtări de-azur ce nemilos împart/ iubirea-n două zodii: firesc și nefiresc?// De ce-mi apari în gând, de nu-mi ești în destin,/  de ce, iubindu-te, să-mi pară nefirească/ dorința de a-mi fi, de-a te avea deplin/ ca un alint și-un cânt de pace sufletească?” Iată și o strofă din Sonetul artelor: ,,Dar și-așa tot eram o prea rece lumină,/ N-am ieșit cum doreai: uimitor de frumoasă/ Și din vers, fremătînd, răzbătea doar o vină/ Că zidită n-am cum să fiu Ană senină.” Acestea și destule altele, sunt fragmente ce pot fi alăturate marilor poeme din poezia de dragoste românească.

      Nu aș putea încheia această scurtă prezentare fără a-mi exprima neviclenita bucurie a descoperirii unui sonetist ni peur ni reproche în persoana Doamnei Silvia Rîșnoveanu, sonetele din această carte fiind scrise cu o cuceritoare, magnetică știință a formei fixe cultivată de sonetul elisabetan, mai ales prin pana lui Shakespeare. 

     Și în această carte, Silvia Rîșnoveanu se înfățișează ca o poetă puternic individualizată, printr-o sensibilitate aparte și o frazare originală, susținute de sinceritatea discursului și de un spectacol ideatic de excepție. Amandar, îngerul iubirii este autoreferențialitatea unui poet născut iar nu făcut, constructor autentic de univers liric.

Daniel CORBU