O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

  EVADARE (1) (Sonet)   Abia am evadat din călimară Spre un albastru mai fermecător, Nici literele parcă nu mai dor De când, nescrise, hoinăresc pe-afară.   Te strig de sub sprânceana unui nor Dar tu mă vezi zăludă și bizară... Iubite, fericirea se măsoară În auriul nud al clipelor.   De-ai fi și tu bolnav de primăvară, Cum eu m-arăt în văzul tuturor, Cu muguri verzi pe-arcada pleoapelor, Întineriți, ne-am lua de mână iară, Stăpâni pe anotimp și pe decor...   Dar tu, captiv, rămâi în călimară.                                Geestacht, 28.03.2021    

  SCRISOARE   Sunt bine, cum mă știi, surâzătoare Chiar dacă lava curge printre riduri Și strânge chinga nopții, tot mai tare, De pulsul umbrei furișată-n ziduri.   Nu ți-am mai scris un timp. Am fost plecată Să caut cruci căzute-n cimitire, Pe care scribi stelari au scris erată Cu îndreptări la sorți sau viețuire.   Dar n-a-ndrăznit la mâna mea norocul, Am întâlnit doar morți stând în picioare, Nerăbdători să-și dăruiască locul Avizilor de stele căzătoare.   Întrebători, cu chipuri colțuroase, Priveau la mine ca la o nebună Și mă-ndemnau, în zăngănit de oase, Să ies din ochiul negru de furtună.   Nu i-am privit, dar nu că mi-era silă Și nici că mă cuprinse vreo angoasă, N-am vrut să-mi las șablonul în argilă, Așa că, iată, m-am întors acasă.                                         Geestacht, 19.01.2021              

  ZĂPEZI DE-APRIL   Nu te-am trezit în astă dimineață Să vezi cum miei beau laptele dintâi, Când cerul sta cu mâna căpătâi Scăpându-și turmele prin strungăreață.   Se-nvălmășeau mioare-nfometate De verdele-amijit și-aproape crud Al ierburilor noi. Cu părul ud, Mirate sălcii se-aplecau de spate.   Prin geam privea, cu pleoapele prea grele, Arbustul meu cu zâmbet auriu: -”Zăpada mieilor, de când mă știu, Se-ncrunt-amar pe meri și pe lalele”.   O mierlă neagră, parcă-n ciuda vrerii, Prin pomi își arunca vestitul har: -”Nu vă-ntristați, zăpada în zadar Și-așterne ruga-n pragul primăverii”. ....................   Nu te-am trezit, ți-am învelit visarea Cu pledul cald al ochilor căprui, Să te feresc de iernile hai-hui Și de zăpezi ce și-au pierdut cărarea.     Te voi trezi cu verzile săruturi Biruitoare prin zăpezi de-april, Când prin cireși s-or scutura febril Aripile ciopoarelor de fluturi.                               Geest

 

SENTINȚĂ-N AȘTEPTARE   M-apasă-n stern un bloc de piramidă, Înfipt în miezul plexului solar Și-adânc, în cord, un ceas de buzunar Își răspândește-n liniștea fluidă Ecoul lui cu zimți de timp fugar.   Un ochi îmi răscolește prin caverne, El, vânător - eu, ultimul vânat, În stânga mi-e sentința de damnat, În dreapta-mi sunt câmpiile eterne, Iar ochiul pendulează sacadat.   Se-aud cântând viori ventriculare, Pe crengi le mai îngână câte-un corb, Secunde repezi cu nesaț mă sorb, Eu mă agăț de-un gând cu-nfrigurare: Și dacă totuși ochiul este orb?   E orb sau nu, sentință-n așteptare!                                      Geestacht, 08.11.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu      

  DESPRE PIETRE   Pietrele crăpau de rușine în ziua judecății de apoi. Ce răspunsuri să dea nemărginirii când ele fugiseră de pe altarul arderii de tot, prostite de mirajul templelor strălucitoare, pline de promisiuni deșarte. Unele s-au lăsat ademenite pe o stradă îngustă și întunecată, dar au sfârșit sub tocurile cui pătrunse până în adâncul inimii lor, sfâșiind toți psalmii ce se cântau după căderea Gomorei. Altele s-au cuibărit în zidurile reci ale unor biserici lipsite de suflet și viață... Măcar pe acolo mai zăbovea câte un sfânt să vadă dacă s-a mai schimbat ceva în predica de duminică sau le mai atingea cu aripa câte un înger, făcându-le să tresară la amintirea celor zece porunci. Cele mai norocoase și-au trăit traiul pe la porțile unor bătrâni uitați de timp, în ochii cărora se perindau istorii despre altare și arderi de tot. Acum stăteau toate cu sufletele înnămolite, care printre ruinele bisericilor, care pe drumurile d

SONET DE VERDE   Își plânge toamna-n sălcii iar, de milă, Că i-au plecat de sub condei cocorii, Eu tot mai pun capcane iluzorii, Să prind măcar un pumn de clorofilă,   Ce iată-acum s-a strecurat abilă În ochii tăi -săgeți aleatorii- Prea verzi amanți, amăgitori notorii, Un concentrat poem într-o pupilă.   Își plânge toamna-n sălcii desfrunzirea, Eu tot mai prind în ziduri câte-o nucă, Iar tu... iar tu nerăbdător de ducă În verdele ce-și vrea îngălbenirea.   În pumnul meu închis nu mai apucă Să-ți intre verde, pe furiș, privirea.                                                 Geestacht, 24.10.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu  

BĂTRÂNUL   Stătea, căzut adânc în mintea lui, Cu trupul strâns la rădăcini de zid, Doar mâinile tot conturau în vid, Povești pe înțelesul nimănui.   Spunea cuvinte greu de descifrat Și se uita mirat spre trecători, Cu ochi senini și-atât de-ncăpători Ca un ocean, de zei netulburat.   ”Oprește-te, oprește-te om bun! (Părea să spună chipu-i liniștit), Cui te-ai vândut și cui te-ai osândit, De-alergi spre nicăieri ca un nebun?”   Dar nimeni să-l observe nu părea, Doar cerul i se închina, umil, Când îi zâmbea cu ochii vreun copil Și-atunci, bătrânu-n taină se ruga.   Își înălța privirile mereu Spre arbori și spre păsări. Le zâmbea. Părea că e nebun, dar nu era, Bătrânul doar vorbea cu Dumnezeu.                                    Geestacht, 17.10.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu