O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

RUGĂ DIN VÂRF DE MUNTE Nu mai șoptesc nici brazii, nici pădurea Înveșmântată-n albul de zăpadă, Doar gândurile-mi hoinăresc aiurea Și se-mbulzesc la porți de timp, grămadă. Nesocotesc un șir de santinele Ce străjuiesc ninsorile cărunte Și se strecoară dincolo de ele, Spre ochiul trist al unui vârf de munte, Ce-așteaptă-n van o stea ce nu se-aprinde Și-un prunc ce-mbobocea în iarnă merii, Cu lerul ce-nflorea în vechi colinde, Când lângă iesle colindau oierii. Nici magi nu sunt, nici îngeri nu coboară Din, altădată, nesfârșite raiuri, Să-ncânte cum făceau odinioară, Când ode răsunau în sfinte graiuri. Din ochiul trist al unui vârf de munte O lacrimă-a rostit o rugăciune Întinsă-n veșnicie ca o punte De la pământ spre cer închinăciune. Păduri și brazi nu mai șoptesc. Crăciunul S-a-ndepărtat demult de cele sfinte, Un prunc, plângând, îl roagă pe Preabunul: ”Mai naște-mă de dragul lor, Părinte”!    ...

FERESTRE SPRE CER Aș vrea să mă desprind de tot Ce nu înseamnă zbor sau cânt, De dorul orb, de visul frânt Și-apoi, departe de pământ Să îndrăznesc atât cât pot, De glasul sferei m-ar chema, Să descifrez în infinit Miracolul desăvârșit De-a ști iubi și-a fi iubit. Minune-ar fi de mi l-ar da! Iar de n-aș ști cum să îl iau, M-aș mulțumi cu ce mi-e dat Să-mi poarte sufletul curat, De dorul orb netulburat Și-atunci mi-ar fi de-ajuns să vreau Să cânt, să râd, să zbor... să sper C-am să-mpletesc lumini că eu, Când sufletul mi-e trist și greu, De vreau să-l văd pe Dumnezeu, Deschid ferestrele spre cer.                                                  Hamburg, 18.11.18

MI-AI DA DIN VIAȚA TA? Mi-ai da o zi din viața ta De ea mi-ar fi cădere În agonia dintre noi, În plâns de nesfârșite ploi, Hai spune-mi, de ți-aș cere O zi din viața ta, mi-ai da? Mi-ai da din viața ta un timp Ce-ar fi să îmi oprească Din zbor aripi de suflet blând Ce părăsește prea curând Orbita lui firească, Mi-ai da din tine-un anotimp? Mi-ai da din viața ta un pic Chiar de mi-ar fi uitare În care-aș luneca ușor Spre lumea rece-a umbrelor Ce-n amintire moare, Mi-ai da?....Dar nu îți cer nimic! Căci de mi-ai da ce-ar fi să-ți cer Aș lăcrima tăcută Și m-aș zidi în spații reci, Să nu te simt atunci când treci, O boare prefăcută În simfonii ce-n mine pier.                                      Hamburg, 11.11.18

PLOAIE DE NOIEMBRIE Noiembrie iar plouă pe file-n calendar Și pe-nvechite ceasuri demult uitate-n turn, Pe lămpi ce lăcrimează, din ochiul lor nocturn, O flamă pesimistă cu amintiri de jar. Nedefinite umbre se-ntind pe trotuar, Îngălbenite, triste, lipsite de-ajutor, Răpuse-mprăștiate de-un vânt neiertător La ceasurile-n care e noapte la hotar. Se sparg de felinare stropi reci și prea grăbiți, Cu sunete buimace de metronom dogit, Rupând tăceri absurde în gându-mi obosit, Doar noi pășim prin toamnă de nimeni auziți. Noiembrie își plouă șuvoaiele din nori Cu-nchipuiri de-o clipă, cu-adânci păreri de rău Că vifore nebune m-au smuls din pieptul tău, Să nu te dor iubite, să nu mai poți să dori.                                          ...