RAIUL DIN CARE-AM PLECAT

Eram prin vise deseori

Stăpâni pe-același colț de rai,

Dar șerpi s-au strecurat în noi,

Gonindu-ne. De vise goi,

Nu mai eram, nu mai erai

Decât un gând cernând ninsori.

Eu nici acum nu înțeleg

De ce-ai rămas sub ochiul stâng:

Să dai din când în când ocol

Prin irisul de tine gol?

De vrei, poți să mă faci să plâng,

Dar lasă-mi sufletul întreg.

Să nu-l fărâmi! Fărâmițat,

S-ar pierde-n umbre, prin pustiu

Iar tu te-ai risipi cu el,

Sorbit de-al umbrelor tunel

Și n-ai mai fi nici mort, nici viu,

Nici liber, nici întemnițat.

Ce-a fost, a fost...De-acum nimic...

Și de-ar mai fi, cum s-ar numi

Acum același colț uitat

În raiul din care-am plecat?

Nu știm dar e ceva ce-am ști:

Că ne-a fost cerul mult prea mic.

Ai să mă ierți și-am să te iert

De toate-acele ere-ntregi

În care-albastrul s-a pierdut,

Biet anotimp necunoscut,

Rostogolit de doi pribegi

Pe maluri gri de timp inert.

                                   Hamburg, 31.01.19