SIA

SIA

-Sia, mai dormi? Auzea ca prin vis vocea mamei care, sătulă de treabă până la ora aceea, încerca să-și dea jos din pat odraslele.

-Cât ai de gâd să mai stai în pat? E deja 11.

-Of, doamne! Dar e vacanță!.....se gândea ea.

Abia ce terminase clasa a 5-a. Nici în vacanță să nu poată dormi mai mult? Era sătulă de trezitul la ora 6 în fiecare dimineață, luni de zile. Aștepta vacanțele cu nerăbdare doar ca să poată lenevi mai mult. Lenevit era un fel de a spune pentru că, de fapt, îi plăcea să stea cu ochii închiși și să-și deruleze imagini din cărțile pe care le citea. Iar atunci citea ”Cireșarii” de Constantin Chiriță. Și ea li se alăturase. Mergea cu ei peste tot. Ce fericită era....doar ea îi vedea. Ei, Cireșarii, nici nu știau că ea există și că îi însoțește.

Siei îi plăcea Maria.....se regăsea în acest personaj...o visătoare cu suflet de poet.

Acum se pregătea să intre în peșteră împreună cu Ionel, Victor, Maria și Tic dar  trebui să amâne asta pentru că vocea mamei nu mai avea sunetul acela cald și rugător. Știa că, dacă nu va părăsi patul în clipa următoare, se va alege cu o ușoară muștruluială.

Mama era îngăduitoare, dar nu reușea să le facă singură pe toate. Pleca la schimbul doi, iar dimineața era atât de scurtă pentru ea... Avea mare nevoie ca una dintre fete să meargă să cumpere ce mai lipsea pentru ca masa de prânz să fie completă. Ea nu putea să plece. Avea deja mâncarea pe foc, iar rufele spălate așteptau să fie limpezite în două-trei ape și apoi întinse în curtea micuță din spatele casei.

-Hai, Sia! Te-ai spălat? Îmbracă-te, mănâncă repede ceva și mergi să cumperi pâine! Ia și niște smântână și cumpără pentru fiecare câte o ciocolată cu rom.

Ciocolata cu rom era preferata copiilor. Trebuiau cumpărate mereu câte patru, pentru că atâtea surori erau.

Erau patru....de aceea Sia se întreba mereu de ce doar ea trebuia să meargă la cumpărături? Se întreba, dar nu făcea mare caz din asta. Și oricum cele două mici nu se puneau la socoteală. Erau prea mici pentru a primi sarcini. Mama știa că Sia nu spunea niciodată nu. Mergea oriunde era trimisă. Nu conta că ninge, e ger , plouă, fulgeră și trăznește sau arde soarede de se topește asfaltul....nu, ea nu îndrăznea să spună ”nu” mamei. Și nu pentru că îi era teamă de ea, căci nu îi era. Era altceva. Ceva izvorât din respect, din admirație, din iubire. Știa că așa se cuvine. Se petrecea ceva în sufletul ei, ceva ce nu putea să definească sau să descrie, când vedea cât de multe are de făcut un singur om: să spele, să calce, să gătească, să facă ordine și curățenie și să se mai ocupe și de cele patru fete. Micuțele se ocupau mai mult cu joaca, dar pe cele două mai mărișoare le învăța să mai coase un nasture, să mai pună ochiuri pe andrele, să-și spele singure gulerașele la uniforme...  Și toate astea zi de zi în cele câteva ore până când sosea timpul plecatului la serviciu. Acesta era programul când mama mergea la schimbul doi. La schimbul unu era cam la fel. Treburile rămâneau aceleași, doar că dimineața fetele erau singure și trebuiau să se descurce cu tot  ce însemna ordine: paturi strânse, camere arisite, mic dejun de pregătit pentru toate patru și în rest... program de voie. Seara era un pic mai ușor pentru că tata prelua din îndatoriri. Din ceea ce trebuia să facă, un lucru era extrem de important:  era responsabil cu ajutatul la teme și controlatul acestora...Se pricepea îngrozitor de bine la asta și nu se putea trișa în niciun fel. Dar acum era vacanță și pentru el...

Când venea săptămâna de schimbul trei,  Siei i se părea că e cel mai greu pentru mama ei. Nu, nu i se părea... știa că așa este, doar că mama nu se plângea niciodată.

Îi era imposibil să înțeleagă cum poate cineva, care a lucrat o noapte întreagă, să vină acasă și să înceapă a trebălui ca și cum ar fi fost la fel de odihnită ca după o lungă noapte de somn.

Își spunea că poate așa trebuie să fie toate mamele și se speria la gândul că ea nu va fi în stare niciodată să facă pentru copiii ei, când va fi să fie, ceea ce mama ei făcea pentru ele și pentru casă.

O năpădi dintr-o dată rușinea pentru leneveala ei și hoinăreala alături de Cireșari, își unse o felie de pâine cu unt și gem, bău o cană cu lapte cald din ceaunașul mic de pe marginea sobei și plecă grăbită la magazinul din colțul străzii.

Îi plăcea magazinul acela micuț în care găseai de toate, dar mai ales îi plăcea mirosul pâinii. Acolo pâinea era mereu caldă. Nu se întâmplase niciodată să cumpere pâine nici măcar rece, darămite veche. Și cât de bună era pâinea aceea neagră, dulceagă....Ar fi stat mult să admire toate borcanele acelea lungi, orizontale pline cu tot felul de bomboane, cu măsline, cu cafea....Îi plăcea ordinea care domnea în încăpere. Ea învățase locul fiecăreia dintre mărfuri...doar mergea zilnic să cumpere câte ceva.

-Ce faci, Sia? Ai venit după pâine?

Tresări. Gândurile ei colindau printre rafturi și totodată încercau să deslușească gustul cafelei. Nu gustase niciodată, dar îi plăcea enorm de mult aroma acesteia când mașina începea să râșnească pentru vreun client. Nu bănuia atunci că una din marile plăceri ale vieții ei va deveni cafeaua.

-Bună ziua! Da, m-a trimis mama să iau pâine și smântână proaspătă. Uitați, am aici și borcanul.

Întinse borcanul cu capac de plastic pe care mama îl ținea doar pentru smântână și așteptă, cu privirea ațintită la șuvoiul alb ce îmbrăca transparența vasului până când acesta se umplu.

-Gata! Uite aici pâinea și  borcanul cu smântână. Dă-mi plasa! Ți le așez eu să nu cumva să se verse smântâna până acasă. Mai vrei ceva?

-Da, mai vreau și patru ciocolate cu rom.

Întinse mâna să-și ia ciocolata și când să-i dea drumul în sacoșă văzu că sunt cinci și nu patru bucăți cum ceruse.

-Nene Vasile, mi-ai dat cu una mai mult. Uite!

Și-i arătă omului palma întinsă cu cele cinci ciocolățele.

-Știu, Sia, nu am greșit. A cincea este pentru tine. Tu cumperi în fiecare zi de la mine și astăzi am vrut să-ți dăruiesc și eu ceva.

-Mulțumesc frumos, nene Vasile!

Plăti pentru ceea ce cumpărase, își mai roti o dată privirea prin magazin parcă vrând să se asigure că toate sunt la locul lor și se îndreptă spre ieșire, salutându-l pe nenea Vasile abia când pășise deja afară din prăvălie.

Era puțin încurcată. Nu se aștepta să primească un dar așa din senin. Și apoi, îi răsări în minte ceea ce mama le spunea mereu ei și surioarelor ei: să nu primească nimic de la nimeni și nici să nu ceară nimic nimănui. Dar acum primise și ea nu a avut puterea să refuze. Mai degrabă, îi fusese rușine să-l refuze pe nenea Vasile.

Va trebui să-i spună mamei și se temea cel mai mult că o va supăra cu gestul ei.

Se țesea în căpușorul ei o adevărată încrengătură de gânduri. Ce-ar fi să ascundă ciocolata? Doar pentru o clipă o străfulgeră acest gând, pentru că în cea imediat următoare a știut că nu ar fi bine, că ar fi ca o minciună. Ea nu găsea vreo diferență între a ascunde lucruri și a minți.

Nu la vârsta aceea. Pe de altă parte se temea să nu-și supere mama pentru că i-a nesocotit sfaturile. Orice ar fi, îi va spune cum a fost...În fond, ce rău făcuse? Nenea Vasile nu era un necunoscut.

-Te-ai întors, Sia? Ai venit repede!

-Da, mămico și uite ce ți-am adus!

Sia lăsă pe masă ceea ce cumpărase și  îi întinse mamei ciocolata pe care i-o dăduse nenea Vasile, povestindu-i pe nerăsuflate  cum a obținut-o, cu frica aceea că, dacă nu spune repede ce are de spus, nu va mai avea curajul să spună. Aștepta reacția mamei.

Mama zâmbi, luă ciocolata, apoi prinse între palme obrajii fetiței și o sărută pe frunte.

Doamne, cât de fericită era Sia! Era fericită din mai multe motive, dar cel mai tare se simțea așa din cauza zâmbetului mamei. Îl vedea atât de rar! Rar și niciodată deplin. Zâmbea în colțul gurii și atât... Nu era ca o îngemănare cu strălucirea ochilor. Ochii ei erau frumoși, adânci dar nefiresc de triști.

Sia avea să înțeleagă peste mulți, mulți ani tristețea din ochii mamei ei, dar nu pentru că mama i-ar fi dezvăluit vreodată din trăirile ei sufletești, ci pentru că ea însăși avea să tragă obloanele sufletului pentru a-și proteja trăirile de privirile indiscrete ale cititorilor în adâncuri de existență.

-Sia, vezi unde e Lena, așezați masa și chemați-le pe cele mici să se spele pe mânuțe. Eu mai am puțin și trebuie să plec. Aș vrea să văd că ați mâncat toate, să pot pleca liniștită. Știu că după aceea nu vă mai stă vouă gândul la mâncare, de grija jocului.

Sia plecă să vadă unde este sora ei mai mare. O găsi în curticica din spatele casei, întinzând rufele pe sârmă. Avea mâinile roșii de parcă o prinse gerul. I se făcu milă de Lena, gândindu-se că a clătit rufele cu apă rece....și nu o dată, ci de două ori. Mama așa făcea. Dintotdeauna. Nu aveau cum să încălzească atâta apă doar ca să clătească rufele. Încălzeau multă atunci când toată lumea făcea baie. În rest, se spălau cu apă, dacă nu rece, puțin călduță din cazanul care stătea veșnic pe sobă, veșnic plin. Doar vara se mai întrerupea acest obicei, care de altfel era mai mult decât necesar și asta pentru că, din cauza căldurii de afară, soba nu mai putea sta veșnic cu lemnele arzând în ea.

-Lena, mai ai de întins rufe? E timpul să mâncăm. Mama se grăbește. Hai, vii și tu?

Nu i-a mai spus că mama o rugase și pe ea să ajute la așezatul mesei. Făcuse destule până atunci, așa că Sia se decise ca să ducă singură la bun sfârșit ceea ce era de făcut.

Așeză repede masa cu tot ce trebuia, le chemă pe cele mici să le spele pe mâini, le-a și pieptănat un pic că arătau ciufulite de parcă aveau cuiburi de ciori în cap. Zâmbi... Așa obișnuia să le spună tatăl lor când le vedea nepieptănate.Le-a trimis apoi pe fiecare pe scaunul ei.

Lena a ajuns și ea și s-a așezat fără a spune niciun cuvânt. Așa era ea. Tăcută. Nu fusese mereu așa, iar Sia nu înțelegea ce e cu ea. De un timp nu se mai jucau împreună. Lena se purta cu ele de parcă era mama lor în miniatură: le spunea ce să facă, ce să nu facă, când să meargă la joacă  și când nu, le mai și certa dacă i se părea ei că fetele nu sunt chiar cuminți. E adevărat că preluase din treburile mamei, dar tot un copil era. Așa gândea Sia, dar pentru Lena lucrurile nu mai erau deloc așa. Avea 14 ani. Era o domnișoară în devenire. Ce mai avea ea de vorbit cu niște țânci? Nici măcar pe Sia nu o mai lua cu ea nicăieri. Își făcuse un grup al ei....prietene de aceeași vârstă cu ea. Sia era prea mică să intre în grupul lor și prea mare încât să le poată spiona. Așa că mai bine o ținea la distanță.

-Hei, vreți să terminați odată cu joaca? Suntem la masă, spuse cu un ton ridicat Lena.

Mara, minunea cu ochi albaștri, cam slăbuță dar toată numai râs și veselie, rămase cu lingura în aer. Ea era vinovată de toată incoteala și vacarmul de la masă. O provocase la duel pe Eliza, care nu prea înțelegea ce e acela și care mai mult se ferea de teamă să nu fie lovită din greșeală în toată agitația aceea. Eliza era cuminte. Cuminte și curioasă. Ochii i se plimbau de la una la alta de parcă ar fi vrut să memoreze fiecare gest, ca mai târziu să  poată reproduce la nevoie și ea tot ceea ce surorile ei făceau. Era foarte ascultătoare. S-a oprit instantaneau la glasul ridicat al Lenei. Nu la fel a fost și pentru Mara care mai încerca, de data asta pe sub masă, să continue ofensiva lingurilor.

S-a liniștit brusc și ea când a auzit glasul mamei care întreba dacă e toată lumea la masă.

-Da, mămico, suntem toate. Te așteptam pe tine să termini ce aveai de făcut ca să poți mânca și tu cu noi, se auzi vocea ca un clopoțel a Siei.

Mirosul îmbietor al borșului pe care mama îl pregătise inundase încăperea, semn că totul era gata și se putea mânca. Sia era bucuroasă când vedea că mama se așează împreună cu ele la masă. Îi plăcea să știe că nu pleacă de acasă fără să mănânce. De obicei nu avea timp. O vedea cum își pune mâncarea în sufertaș, învelește pâinea în hârtie, așează totul cu grijă în geantă și pleacă la lucru. Astfel mânca prânzul abia în pauza de la ora șase. E adevărat că, din fugă, mai mânca în timp ce pregătea câte ceva, dar nu se așeza decât foarte rar să mănânce în liniște. Acum era una din zilele acelea când reușea să mănânce în tihnă...mă rog...aproape în tihnă.

După ce a pus fiecăreia în farfurie porția de borș dres cu smântână, s-a așezat și ea. Mânca dar le urmărea pe micuțe, parcă să se asigure că și ele știu ce au de făcut cu lingura. Asta pentru că Eliza începuse abia de curând să mănânce singură. Când s-a asigurat că toată lumea face ceea ce trebuie, a început să le dea celor mari, instrucțiunile zilnice:

-După ce terminați toate de mâncat, să strângeți masa și să spălați vasele. Nu plecați la joacă și să le lăsați pe cele mici nesupravegheate până nu vine tatăl vostru. Să nu cumva să le lăsați să adoarmă fără să fie spălate și fără pijamale pe ele. Și nu cred că trebuie să mai spun că la ora nouă toată lumea intră în casă!

Repeta în fiecare zi același lucru. Știa ea de ce. S-a întâmplat de multe ori să le găsească sub plapumă, mai ales pe Eliza, pentru că Mara se schimba de acum și singură, cu treningul de la joacă. Eliza adormea pe unde apuca, dacă surorile mai mari erau prea ocupate cu joaca și le era foarte greu după aceea să o mai schimbe. O culcau în pat așa cum era, sperând că dimineața se vor trezi înaintea mamei și o vor spăla ele, îmbrăcând-o apoi pentru joacă. Dar nu se întâmpla asta niciodată, așa că mama se simțea datoare să le aducă aminte în fiecare zi ce aveau de făcut.

Mama termină de mâncat odată cu tot ce avea de spus. Se ridică grăbită și plecă să-și retușeze aspectul ca să poată ieși pe ușă.

-Lena, vezi că aveți fiecare câte o ciocolată cu rom. Elizei dă-i tu bucată cu bucată ca să nu se murdărească din cap până în picioare. Să fiți cuminți!

Spunând acestea, mama ieși pe ușă.

Lena aduse ciocolata și dădu fiecăreia ce i se cuvenea, mai puțin Elizei pe care o hrăni ea.

Sia savura ciocolata, dorindu-și ca aceasta să se termine cât mai târziu. Cum făcea mama să știe când își doreau fetele ciocolată? Nu prea le cumpăra dulciuri, dar asta nu înseamnă că nu mâncau. Și ce mai mâncau! Numai bunătăți...dar din cele făcute de mama în casă. ”Doamne, câte știa să facă mama”, se gândea Sia. Se pricepea la toate. Cea mai bună mâncare, cele mai bune plăcinte, cei mai buni colțunași, cel mai bun cozonac, cei mai buni papanași....totul era ”cel mai”. Și asta nu credeau doar fetele și tatăl lor ci toți cei care, într-un fel sau altul, ajungeau să fie omeniți la masa ei.

Se vede că astăzi nu a mai avut timp să pregătească ceva dulce sau chiar a vrut să-și răsfețe odraslele cu ciocolată și bine a făcut.

Cu ce s-ar fi distrat Mara dacă nu avea ciocolata? Abia de mâncase o pătrățică. Își folosea ciocolata să o necăjească pe Eliza. Îi apropia ciocolata de gură și când copila deschidea gura să muște, o trăgea înapoi cu rapiditatea celui care pune mâna pe un obiect încins. Râdea cu gura până la urechi și repeta gestul care pe ea o amuza teribil. Dar nu și pe Lena care, enervată la culme, aproape că i-a smuls ciocolata cu mână cu tot. Abia atunci s-a potolit Mara și a terminat de mâncat  fără să mai scoată un sunet.

Micuțele aveau chef de joacă. Lena însă ar fi vrut să termine cu strânsul mesei și cu spălatul vaselor. Mai era de făcut câte ceva și prin casă și cu cât termina mai repede, cu atât mai repede se vedea cu prietenele ei.

Adevărul este că și Sia ar fi vrut să pună totul în ordine cât de repede se putea. Lipsise deja prea mult la întâlnirea cu Cireșarii. Norocul era că ea putea opri totul în loc și ei o așteptau cât era nevoie, iar povestea continua când se putea.

Încet-încet totul a fost pus în ordine. Micuțele își vedeau de joaca lor. Lena, în fața oglinzii, își studia trăsăturile și îmbrăcămintea ce și-o pusese. Sia o privea pe furiș. Zărise ceva în oglindă.....erau două luminițe. Două luminițe aprinse în ochii Lenei și un zâmbet abia perceptibil. Nu le mai văzuse până atunci. Chiar nu știa de ce, dar amănuntele acestea îi dădeau o stare de bucurie. Își mută privirea pe paginile cărții pe care o ținea în mâini ca pe o comoară și se adânci în povestea din care, de ceva timp, făcea parte.

După-amiaza se derula ca multe altele, parcă după un tipar. Mara și Eliza se jucau gălăgioase, sub supravegherea tatălui care se întorsese de la lucru, în curtea mică din spatele casei, umbrită de un cireș imens ce se răsfrângea generos din curtea vecină și își etala bogăția roadelor roșii-aurii, parcă în ciuda celor două mogâldețe care săreau cât puteau de sus să ajungă la crengile lui. Nu reușeau niciodată, dar ele se încăpățânau să creadă că fiecare săritură le va aduce victoria asupra vreunui ram plin de cercei. Căci asta făceau ele prima dată când aveau cireșe în mâini....Mai întâi se împodobeau cu ele ca mai apoi să înceapă să și le smulgă una alteia râzănd și păgubind urechile de așa podoabe. Se întreceau în a le mânca, de cele mai multe ori cu sâmburi cu tot și nedesfăcându-le, de frică să nu găsească acasă proprietarii mișcători ai căsuțelor roșii și zemoase.

Tatăl le privea cu privirea lui albastră și zâmbitoare peste ochelarii pe care îi folosea la citit. Din când în când se ridica de pe scaunul pe care stătea să mai rupă câte o crenguță pentru fiecare dintre fete, făcându-le astfel să se mai potolească din săritul continuu, fără niciun rezultat victorios, după care iar se cufunda între paginile cărții.

De la el luase Sia dragul de a citi. Așa îl vedeai pe el, cu o carte în mână ”în timpul dintre două primejdii” (cum spunea Marin Sorescu)  căci la asta te puteai aștepta mereu de la Mara și Eliza, dar mai ales de la Mara care era ca o zvârlugă... la primejdii. Nu știai niciodată ce-i poate trece prin căp’șorul ăla mic cu o față ștrengărească, luminată de doi ochi mari, albaștri ca ai tatălui și jucăuși ca o ploaie de vară. Eliza, cu ochii ei mari și aproape negri, veșnic întrebători și curioși, părul lung, blond și cârlionțat, fața luminoasă și albă ca de porțelan, care o făcea să pară ca o păpușă vie, nu făcea decât să-și imite și să-și urmeze surioara doar cu un pumnișor de ani mai mare decât ea.

Se jucau mult împreună, dar după reguli stabilite de Mara.

Lena dispăruse demult din peisaj. Nu pleca fără să-și ceară voie. Cu siguranță tatăl își dăduse acordul. De obicei mergea pe băncile din fața blocurilor ce se ridicaseră semețe dinaintea căsuței lor, aducând destulă umbră în zilele când soarele ardea cu înverșunare. Dar Sia, nu știa de ce, intuia că de data asta nu mai era la fel. Era prima dată când Lena, înainte să iasă din casă, a dat mult prea multă importanță felului în care arăta. Un motiv trebuia să existe. Totul era ca ea să se înapoieze acasă înainte de ora 21. Așa că Sia s-a oprit acolo cu gândurile ei și și-a văzut mai departe de călătorie. Trebuia să mărească pasul, să încheie expediția cât mai curând, pentru că lista lecturilor obligatorii pe timpul vacanței de vară era destul de lungă, iar romanul Cireșarii nu făcea parte din această listă.

Seara se lăsa încet-încet ca o cortină de catifea de un roșu violaceu, străduindu-se să schimbe culorile zilei în nuanțe care ofereau o notă de mister și de poveste peisajului ce își pierdea din ce în ce mai mult contururile dincolo de liniștea nopții ce nu se mai lăsa mult așteptată.

Sia îi dădu o mână de ajutor tatălui ei să le hrănească pe cele două neastâmpărate, care deveniseră puțin arțăgoase între ele, ceea ce era un semn că se cam apropie ora lor pentru a merge la culcare. Cina era pentru toți o încropeală din tot ce se găsea prin frigider și cămară, dar din care nu lipsea cana cu lapte cald. Atunci nu existau mofturi. Se mânca ceea ce era și orice ar fi fost, era extrem de bun. Așa li se părea fetelor, cărora mama le spunea mereu că nu e bine să faci mofturi atâta timp cât sunt mulți sărmani care nu au ce mânca iar tatăl mai glumea zicând: ”Altul moare și-așa n-are”!

În timp ce stăteau la masă, pe ușă a intrat Lena care părea să fi alergat ca să ajungă la timp în casă. Avea obrajii roșii și respira ca după proba de rezistență de la ora de sport. Tăcută de felul ei, nu părea nci acum că ar fi dornică să povestească ceva despre întâlnirea  cu prietenele. Dar totuși se uita când la tatăl ei, când la Sia de parcă se aștepta la întrebări. Dar niciunul dintre ei nu intenționa asta. Și-a spălat mâinile și s-a așezat lângă Mara să mănânce și ea ceva înainte de a le pregăti pe mogâldețe pentru somn.

Liniștea se instala din ce în ce mai mult atât afară cât și în casa lor. Mara și Eliza erau deja în lumea viselor. Sia încă mai cutreiera prin peștera Cireșarilor, dar nu pentru mult timp. Și ea trebuia să se pregătească de somn pentru că, după ora 10, tata le stingea lumina. Avea să găsească ea peste câțiva ani metoda prin care citea și cu lumina stinsă.

Lena era mai avansată în ale tricotatului și se mândrea că lucra la prima ei bluză. Chiar dacă era mai mare, nici ei nu i se permitea să stea trează peste ora 22. Așa că se bucurau de ultima jumătate de oră a acelei zile și de îndeletnicirile care  aduceau fiecăreia bucurie sau cel puțin mulțumire.

Întotdeauna, când se întorcea mama de la schimbul doi, în casă era liniște și pace. Umbla atât de încet ca să nu trezească fetele, că de multe ori nici nu știai dacă a venit. Dar ea venea întotdeauna. Adormea ultima dar se trezea prima, întâmpinând răsăritul de soare cu fereastra deschisă spre o nouă zi.