O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

MELANCOLIE   M-ai părăsit... dar știi, melancolie, cumva, cumva aș mai fi vrut să stai cu mine-atunci când clipa ce-ntârzie, în ochii lui pe-un alt serafic plai, mi-e gol, mi-e crez atins de erezie. De mi-ai fi fost, în lumi de gând, complice, absența lui visare mi-ar fi fost și-aripi de vânt în stare să ridice cortinele-ndoielii. Dar ce rost să te mai chem acum! Ce ți-aș mai zice? Și-n ochii mei oricum nu ți-ar plăcea să poposești acum când numai el aprinde-n iriși licăriri de stea. În locul tău va străluci acel nepământean surâs... De te-aș mai vrea?... De ce te-aș vrea când aripile mele cu aripile lui se contopesc într-un miraj în nopțile acele când sufletele noastre se-ntâlnesc la răsărit sau la apus de stele? Ți-ar fi prea greu și greu mi-ar fi și mie Să te alung. N-aș vrea să te rănesc! Mi-ai fost frumoasa mea melancolie, dar uneori firescu-i nefiresc și nu te vreau în dulcea-mi poezie.          ...

DE NU ERA...   Te-aș fi iubit oricum de nu era, Să-mi spargi în suflet ultima fereastră Și să-mi sădești în cea din urmă glastră, Neprihănirea ciobului de stea.   Albastrul unui cer de catifea L-ai presărat prin ochiuri de tăcere, S-a infiltrat în fiece durere, Din ochii mei căprui, din ființa mea.   Și s-a întins covor de peruzea Pe toate-acele culmi ce ieri, stinghere, Erau însingurări, azi prizoniere Nemărginirii din privirea ta.   În vise mi-a-nflorit ”Nu mă uita”, În mine-am regăsit din nou femeia... Tu să mă lași să-ți fiu doar eu aceea Ce tot te-ar fi iubit, de nu era...   Geestacht, 04.07.20 Copyright © 2020 Silvia Rîșnoveanu