O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

DE MI-AI FI FOST De mi-ai fi fost aproape, durere mi-ai fi fost, îngemănată mie, ce nu-s decât durere, ți-aș fi crestat sub pleoape eternul adăpost și mi-aș fi plâns obrazul cu tine, în tăcere. Sau... cine știe.... poate chiar ochii tăi senini mi-ar fi-ncrustat în palme, cu-albastrul de cicoare, un ram din pomul vieții sau vesele grădini, prin inimă să-mi zburde culori   încântătoare. De mi-ai fi fost aproape, ca-n liniștea de ieri, te-ai fi prelins ca zorii la săvârșit de vise, pe brațe marmoree, topit în mângâieri și-n tălmăciri de versuri ce astăzi nu sunt scrise. Dar nu voi ști vreodată, iubite, ce-ar fi fost, că mi-a-nghețat surâsul la margini de poveste și-acum privesc spre tine prin geamuri fără rost, cu ochi pierduți prin roua câmpiilor celeste.                         ...

ALBUL DURERII Cât de albă-i durerea în lumea căzută În ghețuri atinse de numele tău, Cât de-amar e surâsul în inima mută, Topit ca argintul ...Cât doare de rău! Nu mai văd nicio urmă, prin zarea albastră, Lăsată de caii bătrânului Lord, Nici mușcate nebune de roșu-n fereastră Sau stele polare plutind către nord. Sunt mai albe de-acuma poienile toate, Copacii n-au urme de frunze în vis, Or să cadă prin ierburi zăpezi neumblate, Prin tine secunde un cerc au închis. Ne mai dor continente atinse de-o vreme Când ploi respirară minunea din noi. Pe-amintire ard maci, ochiul meu se mai teme De albul durerii din irișii goi.                                                       ...

STELE DE VEGHE Noi sori prin universuri nu știu de mai apar, Dar mai apar luceferi ca-n nașterea dintâi Și stele ce se-avântă, zâmbind crepuscular, Poetului veghere să-i stea la căpătâi. Se oglindesc în lacul de nuferi luminat, În mijlocul de codru cu-albastre năluciri, Mai prind din zbor, prin trestii, un visător oftat Ca ultimă șoptire a unei vechi iubiri. Și-apoi se duc prin codri, prin care-atât de des Se perindau răspunsuri la mii de întrebări... (Cât îi iubea poetul... doar ei i-au înțeles Neliniștile toate, trăiri și frământări.) Cu scânteieri, pe mare se-avântă către larg, Învolburate valuri își deapăn-amintiri, Din timpurile-n care, cu zorii la catarg, Luceafărul iubirii   țintea spre nemuriri. Azi stelele de veghe din când în când apar Și iau din neuitare mirabile povești Să reaprindă-n ceruri, cu străluciri și har, Noi sori, noi constelații: Luceferi Eminești.         ...

CLEPSIDRE SFĂRÂMATE Mai curg în mine clipe din vise ce-au căzut, Ca-ntr-o clepsidră veche fuioare de nisip, De pe cadrane sparte de timpul ce-a trecut Ca o fantomă albă cu-amăgitoru-i chip. Mă răscolesc secunde prin sânge uneori Și ticăit sălbatic mi se oprește-n gât, Te-aud: mă strigi pe nume, m-admonestezi, mă dori... Iar biata mea clepsidră tot mai rezistă. Cât? O! Prematură moarte a celeia ce sunt, Nu știi ce zace-n mine, nu știi ce pot să-ndur! Ești tu ce curgi prin mine ca un fluid, un cânt, Cu-ngemănare sfântă   de vers și-arsenic pur? De ești, întinde-ți clipa pe sufletu-mi de jar! Crezi c-ai să simți vreo teamă? Doar curgere de dor Și-o strălucire vie de cremene și-amnar. Tu poți să spargi clepsidra, dar eu nu pot să mor. Eu sunt! Eu sunt iubire, c-un cer deasupra ta Și curg în mine clipe de-albastru infinit, Tu, prematură moarte ce-ai să mai poți vedea? Clepsidre sfărâmate de clopotu-ți dogit!   ...

LĂMURIRI MITOLOGICE Iubitule, chiar ai crezut că eu N-am ascultat oftatul lui Orfeu, Ce-a curs tânguitor pe vechea-i liră Când muzele-i pe corzi se unduiră? Dar mai întâi, prea hărăzit de cer, A fost poet... precum a fost Homer. Și-n verb sau liră, mândre călăuze, L-au însoțit încântătoare muze. Cu lira lui a potolit furtuni Și-a coborât la Hades în genuni, Iar cântecul de liră-n fața sorții I-a-ntors iubita din căușul morții. Cum, n-ai știut povestea? N-ai știut? E ca povestea noastră la-nceput. Dar ce spun eu! Ce gând, ce nebunie! Să te compar cu el, e-o blasfemie! Ai, ca și el cumva, același har, Dar m-ai lăsat pe mine în Tartar... Nimic mai mult...E de-nțeles, aș zice: ”-Nu ești Orfeu, eu nu-s Euridice”.                                     ...