O TREAPTĂ MAI APROAPE DE CER

ZIDUL Între noi e un zid, între noi e-ntuneric, Când ai vrut să-mi vorbești, n-am mai vrut să te-ascult Și-am uitat că mi-ai fost pajiștea mai demult Când călcam, luminând, un tărâm ezoteric. Lumea ta... un ocean, cerul meu... o părere Răspândită-n albastrul din ochiul divin Iar din centrul de foc mă privește-un străin Și e-un zid între noi, infinit, de tăcere. Te privesc pe furiș. Mă scrutezi ca odată Când străină-ți eram și-ncercai în ascuns Să-mi înlături infernul și-atunci mi-a pătruns În odăi, prin ferestre-o lumină curată. Și acum ca și-atunci mi-ai simțit întristarea Și acum ca și-atunci ne simțim doi străini, Eu cu ochii prea goi, tu cu aștrii senini Înspre ziduri țintești să-mi aprinzi răsuflarea. În adânc, te cunosc! Ochiul tău mă cunoaște, Chiar de zidul m-ascunde, tu mă știi că sunt eu, Iar eu știu că prin zid poate doar Dumnezeu Să pătrundă în suflet. Doar El îl renaște.        ...

PULS Câteodată te simt cum adormi liniștit, cum respiri susurat ca un cântec șoptit, în căuș sângeriu când tu ești doar al meu și trăiești că trăiesc: tu prin mine, iar eu ritmul tău îl urmez și-o bătaie în plus cu secunde-n tandem ca pe ceas, altfel nu-s. Câteodată te simt cum te zbați, cum pulsezi și cum vrei prin zăbrele să ieși, dar tu vezi: ai să pieri de-ai să pleci brusc din inima mea, iar apoi... iar apoi, o să piară și ea cum pier stele-n abis sau, când îngeri mai cad, cum pier lacrimi ce-au ars în priviri ca de jad. Dar acum când pulsezi simt albastru de stea și-o lumină crescândă, iar inima mea se oprește-o secundă din viață, din mers și-mpletește-n tăcere fărâme de vers care-apoi vor aprinde-argintate văpăi ce-or cuprinde, pe rând, ochii mei, ochii tăi. Hamburg, 09.06.19 Copyright © 2019 Silvia Rîșnoveanu

AZI CA NICIODATĂ Niciodată zarea n-a fost mai senină, Niciodată cerul n-a-ndrăznit mai mult Să-mprumute chipul marelui tumult Valurilor mării care mi se-nchină Când la mal le-așteaptă pacea mea deplină. Azi ca niciodată liniștea nu doare Se ivesc din ierburi visele pe rând, Sufletul, la maluri, crește flori de gând Și le-așteaptă valul cu înfrigurare, Ca un țărm ce-și are marea la picioare. Mi-e senin în suflet, cer fără de pată, Marea mi se-nchină... Eu cu un sărut, I-am șoptit adio unui veac trecut L-am trimis pe valuri înapoi, căci iată, Mă dezleg de tine, azi ca niciodată.                                                Hamburg, 04.06.19 © 2019 Silvia Rîșnoveanu